Dr. med. Eckhar Roediger subliniază faptul că depresiile netratate dăunează corpului - de pildă, mărimea hipocampusului (o regiune cerebrală importantă pentru memorie şi pentru învăţat) scade în cazul unei depresii netratate, putând însă creşte ca urmare a unui tratament. Parcursul clinic este de asemenea diferit în cazul tratării sau netratării: pacienţii trataţi pentru prevenirea recidivării prin metode de terapie comportamentală s-au îmbolnăvit de o nouă depresie după 2 ani doar în procent de 25 %, pe când cei netrataţi în procent de 60-80%. După şase ani, 60 % dintre pacienţii care lucrează activ împotriva unei depresii nu au manifestat nicio recidivă, iar dintre aceia care nu au lucrat doar 10 % au ieşit din această situaţie.
Aşa cum nu orice proastă dispoziţie poate fi catalogată ca fiind depresie, tot aşa nu orice stare de tristeţe sau temperament melancolic înseamnă dereglare. Deseori, în mod exagerat, afirmăm: „sunt deprimat". Toate cele enunţate constituie un motiv cât se poate de serios de a se proceda la o delimitare de ceea ce înseamnă cu adevărat depresia. Anumite moduri de comportament, ca de exemplu urmărirea timp îndelungat a programelor TV sau consumul de alcool, ca şi simptomele evidente cum ar fi temerea faţă de lumea înconjurătoare, de viitor sau resimţirea de dureri corporale, ascund o depresie existentă în fundal. Numeroasele tranziţii la sentimente, adică la situaţiile normale de viaţă, împiedică precizarea momentului în care se poate spune că cineva a devenit depresiv şi nu este doar o criză de viaţă.
Cum am mai arătat, conform ICD - care cuprinde „Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament; Simptomatologie şi diagnostic clinic" - realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a introdus un criteriu de timp în conformitate cu care tulburările patologice trebuie să dureze cel puţin 14 zile succesive. De asemenea, gradul de dificultate al simptomaticii trebuie să fie suficient. În acest sens, s-a stabilit ca cel puţin 4 din cele 10 criterii indicate în lista de mai jos să fie îndeplinite:
• mă simt deprimat şi trist aproape toată ziua;
• nu mă mai bucur de lucrurile de care mă bucuram înainte;
• scad în greutate fără să vreau acest lucru, pentru că nicio mâncare nu mi se mai pare gustoasă (sau, dimpotrivă: mănânc prea mult şi în primul rând dulciuri, deşi eu nu vreau acest lucru);
• am aproape în fiecare noapte probleme cu somnul; nu pot să adorm sau mă trezesc dimineaţa devreme (pe la 3 sau 4), după care nu mai pot adormi vreme îndelungată;
• mă simt aproape mereu obosit, fără putere şi epuizat, fiind încordat lăuntric, fără să fi făcut ceva deosebit;
• corpul meu se simte greoi; mă simt ca reţinut de la spate;
• mă simt lipsit de valoare; am făcut o mulţime de lucruri incorect; sunt un ratat şi e drept să fiu pedepsit pentru aceasta;
• abia dacă mă mai pot concentra, nu mai reţin nimic, nu mă mai pot hotărî în nicio privinţă;
• nu mai am niciun interes în privinţa sexualităţii;
• mă gândesc că totul este lipsit de sens, că nu există nicio speranţă de îmbunătăţire şi că cel mai bine ar fi să mor. Îmi fac gânduri cum aş putea ieşi din această viaţă.
Puteţi bifa căsuţele din faţa descrierii simptomelor şi faceţi socoteala.
În ciuda dispoziţiei lăuntrice asemănătoare, procesele de întristare sunt diferite de cele ale depresiei prin faptul că durerea se raportează la un obiect - care, în sens psihologic include şi omul - din mediul înconjurător, şi că nu există sentimente foarte puternice de vină proprie şi devalorizare proprie. În plus, motivul - de cele mai multe ori o pierdere - este identificat, localizat şi urmărit. Pöldinger numea acest motiv ca fiind „indicatorul vinii" şi care nu indică spre interior ca în cazul depresiei, ci în afară - cauza este exterioară. Subliniez că şi depresivul poate avea tendinţa de a „construi" cognitiv o cauză exterioară pentru dispoziţia sa lăuntrică. Persoana care este doar întristată îşi îndeplineşte, de regulă, pe mai departe însărcinările sociale, conştient fiind că starea aceasta este pasageră. Cel întristat nu se simte străin faţă de sine însuşi, dar în acelaşi timp se întreabă dacă cei din jur îi pot suporta starea sau/şi îi vor veni în ajutor. Cei întristaţi „digeră" evenimentul de destin, desprinzându-se cu timpul de vechile reprezentări şi idei devenind astfel deschişi la ceva nou. În mod ideal, tipic pentru întristare, sunt parcurse următoarele faze: 1) negarea pierderii; 2) protestul faţă de pierdere; 3) disperarea până la resemnare; 4) recunoaşterea pierderii; 5) integrarea pierderii în propria imagine.
În stările depresive nu există sentimente intense de tristeţe sau disperare ci mai curând o încremenire interioară. Alexander Mitscherlich chiar a descris depresia ca fiind «incapacitatea de a fi trist».
Dacă nici după tradiţionalul doliu persoana nu-şi depăşeşte pierderea suferită, nu-şi regăseşte conexiunile cu viaţa, atunci se poate vorbi despre o tristeţe patologică şi necesită terapie.
Melancolia reprezintă şi ea un domeniu limitrof ca trăsătură şi ţine de temperament. Desigur, nici nu avem în vedere forma melancolică a depresiilor grele până la iraţional, ci structura de personalitate ce se explică prin teoria greacă a umorilor - melancolia înseamnă „umoare neagră". Sensibilitatea amplificată de melancolie face ca trăirile să fie mai bogate şi mai profunde, şi îl face pe individ mai sensibil faţă de aspectele dureroase ale vieţii - de pildă, Eminescu.
(va urma)
