Povestea un preot că, odată, a venit o tânără și i-a spus că vrea să-i vorbească. Și a început să spună, să spună. Știți cât i-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Și atunci el era preot tânăr și n-avea altă treabă, și a stat cu ea nouă ore. Și, după ce a stat cu ea nouă ore, i-a zis:
- Acum am terminat. Ce să fac?
Și el i-a vorbit un singur minut. I-a spus:
- De acum înainte, să mergi în fiecare duminică la Biserică. Și în fiecare dimineață să te rogi. Și să mergi să asculți predicile, cuvintele duhovnicești.
Și cea care i-a vorbit nouă ore, fără ca el să-i spună nimic, a plecat de acolo și le-a spus tuturor: „Acesta e cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!". Dar nu i-a spus nimic. Singurul lucru pe care l-a făcut a fost să aibă mare răbdare, să o asculte.
Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predicatori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea. Și părintele trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în biserică, ținem predici, dar la spovedanie ascultăm, și ne rugăm în același timp. Adică îi facem „duș" și aruncăm peste el apa rugăciunii și a dragostei. (Extras din conferința „Apostolatul tinerilor în Biserică astăzi" - Iași, 2 septembrie 2010)
Acum, facem și noi tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune - și, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multă dragoste decât noi…
