Balada sau cântecul bătrânesc este unul din genurile cele mai studiate, dar și controversate de către cercetători datorită problemelor pe care le ridică: originea, legătura cu viața socială, cu eposul altor popoare, raportul cu alte genuri, valoarea artistică și documentară, trăsăturile specific naționale, condițiile și prilejul de manifestare, frecvența tematică și clasificarea acesteia. Cu excepția ultimelor decenii, majoritatea cercetărilor priveau doar aspectele literare ale genului, în studii ca și în multe colecții, latura muzicală fiind ori ignorată, ori remarcată doar ca prezență în execuție și aceasta tot din punct de vedere al literaturii.
Termenul de baladă a fost folosit pentru prima oară de Vasile Alecsandri (1852) și își are originea în ballare = a dansa, fiind întâlnit în această formă la italieni. Vechiul termen provensal, ballada, desemna un poem liric popular oral, cu destinație coregrafică. Forma dansantă a baladei se mai întâlnește azi la puține popoare europene: macedo-români și scandinavi. La români este un gen „de ascultare", singura excepție fiind cântecul despre Iancu Jianu, ale cărui motive apar uneori în melodia jocului Jianu. De aceea, balada la români este un cântec epic, narativ, de mari dimensiuni, care exprimă atitudinea poporului - în diferite perioade - față de natură și societate, lupta sa împotriva forțelor naturii și asupritorilor interni și externi.
Baladele se execută în timpul petrecerilor, în sate (și mai rar în mediul urban) la sărbători, logodne, în târguri, restaurante și mai ales la nuntă. În zonele în care cântecul bătrânesc este încă viu, se cântă la masa mare, alături de repertoriul ceremonial și general, unele balade având în acest cadru o semnificație deosebită, exemplu: Cântecul Chivei (moartă în ziua nunții), Moșneag bătrân (considerat „cântecul socrului"), Letin bogat („cântecul nașului"), aceasta datorită conținutului tematic.
Interpretată individual, de bărbați, profesioniști (lăutari) și neprofesioniști, mai rar de femei, balada cere o bună cunoaștere a repertoriului și a stilului tradițional, talent declamator și memorie bună. Cei mai buni interpreți ai baladelor sunt în prezent lăutarii care au contribuit la păstrarea, circulația și dezvoltarea genului. Lăutarii se acompaniază cu instrumente cordofone - vioară, cobză, țambal - sau cu un taraf, variabil ca număr și tip de instrumente (numărul de interpreți țărani descrește pe zi ce trece).
Tematica baladelor are legături și cu alte genuri folclorice precum basmul, colinda etc. Multitudinea temelor și motivelor de baladă a făcut necesară sistematizarea și clasificarea lor tipologică. Cele 355 subiecte de baladă românești au fost clasificate astfel: Fantastice, Vitejești - cu trei subgrupe: cotropitorii, haiducii, hoțomanii -, Păstorești, despre Curtea feudală, Familiale - cu patru subgrupe: îndrăgostiții, soții, părinți și copii, frații -, Jurnale orale (întâmplări contemporane).
Baladele cu conținut fantastic fac parte din cel mai vechi strat și sunt transpuneri poetice ale unor legende, mituri, basme, întâmplări fantastice: Mizil crai, Iovan Iorgovan, Antofiță, Soarele și Luna, Șarpele, Detin etc. La grupul baladelor vitejești se disting două subcategorii mai importante: - ciclul cotropitorilor (turcii și tătarii): Badiu, Gruia lui Novac, Doicin bolnavul, Marcu Viteazul, Stanislav, Popa Stoica din Fărcaș, Chira Chiralina etc.; - haiducii care au luptat împotriva asupritorilor interni: Pintea viteazul, Corbea, Toma Alimoș, Radu Anghel, Bujor, Iancu Jianu, Popa Șapcă etc. Dintre baladele de Curte feudală s-a păstrat un număr redus, iar unele au avut o arie de circulație mai restrânsă: Radu Calomfirescu, Oprișan din Stoienești, Miu ciobanu, Iordăchiță a Lupului, precum și Meșterul Manole, o altă capodoperă a folclorului nostru. Baladele din ultimele două categorii cuprind întâmplări din viața de toate zilele, din viața de familie și relații de muncă: Milea, Oleac, Soacra rea, Nevasta fugită, Trenul de la Balota, Focul de la Costești Cântecul inundațiilor și multe altele.
Din punct de vedere muzical, nu s-a realizat o clasificare, dar majoritatea etnomuzicologilor vorbesc de o grupă de balade în care predomină recitativul epic și forma arhitectonică liberă, nestrofică, tipul „clasic", executat de lăutari dar și de țărani, și o altă grupă pe melodii de colindă (Transilvania), de doină, cântec propriu-zis și chiar romanță, melodii cu formă strofică, închisă. Cele din prima grupă au trăsături comune cu cântecul bizantin și gregorian și prezintă un studiu arhaic.
Balada este încă destul de viguroasă în câteva zone din Muntenia și Oltenia, iar în celelalte părți se află, din păcate, într-un proces avansat de dispariție.
