Pentru a vedea în ce măsură politica lui „nu sunt bani" este bazată pe o realitate obiectivă a structurii și funcționării economiei românești trebuie să analizăm problema prin prisma a două abordări:
• Prima: în ce măsură această problemă depinde de factori obiectivi ai actualei stări de dezvoltare și funcționare a economiei românești
• A doua: în ce măsură această problemă depinde de factori subiectivi și conjuncturali generați de caracteristicile sistemului legislativ și de calitatea actului de guvernare.
Trecând de la abordarea popularo-gazetărească la cea tehnică, vom renunța la formularea „nu sunt bani", înlocuind-o cu termeni de politică bugetară.
Ce înseamnă, de fapt, că nu sunt bani? Înseamnă că bugetul național nu dispune de fondurile necesare pentru a efectua anumite cheltuieli, fie ele de investiții sau de plăți spre sectorul public. Adică, bugetul nu dispune de fondurile necesare pentru că nu colectează necesarul de bani sau că are o colectare suficientă dar face cheltuieli nejustificate de prioritățile și nevoile obligatorii ale economiei.
Deci, „nu sunt bani" este rezultatul a două fluxuri monetare cu direcții opuse. Unul este cel al insuficienței intrărilor la buget (colectare insuficientă), altul este cel al cheltuirii neoportune de fonduri (risipă de fonduri). Rezultanta lor este „nu sunt bani".
Anul 2016 a înregistrat cea mai mare creștere economică între statele UE, dar datele prezintă o componentă îngrijorătoare de creștere artificială a PIB, dincolo de ritmul sustenabil în condiții de echilibru macroeconomic.
„Creștere artificială produsă prin majorarea exagerată a consumului și amplificată de reducerea fiscalității. Sub efectul combinat al creșterii veniturilor și al diminuării TVA, produsele alimentare, băuturile și tutunul au constituit grupa de mărfuri cu cea mai mare creștere, de 24,1%.Produsele nealimentare s-au situat în apropierea mediei generale, cu 16,4%, în timp ce vânzările de carburanți au avansat cu 11,4%.
Îngrijorător este însă faptul că aceste ritmuri, foarte ridicate în raport cu avansul PIB, nu au o corespondență în creșterea productivității muncii.
De fapt, creșterea prosperității este mult exagerată în raport cu rezultatele din economia reală, dezamăgitoare, atât prin nivel cât și prin sensul de evoluție.
Culmea procedurilor statistice, creșterea masivă a consumului și creșterile succesive ale salariilor din sectorul bugetar umflă artificial rezultatul PIB. Supapa este reprezentată tot mai clar de deficite. Cel bugetar a pornit înapoi spre zona periculoasă de 3% din PIB, iar cel de cont curent se va duce peste recomandarea de 4% din PIB.
Această spirală consumistă se va sfârși inevitabil prin ajustări dureroase și restabilirea echilibrelor macroeconomice foarte probabil prin mărirea fiscalității sau prin creșterea nivelului de îndatorare a economiei.
Datele INS confirmă situația de cantitate bună la o calitate slabă a creșterii economice.
Deocamdată economia românească a reușit un nivel performant de majorare a PIB (amplificat statistic de sporul de bani acordat pe fond de relaxare fiscală), dar nu are cum să țină pasul nici la nivel de producție și nici la nivel de productivitate cu majorarea veniturilor.
Acestea s-au tradus în majorarea deficitului bugetar și expandarea soldului negativ al balanței de plăți, ambele cu perspectiva de a ieși din limitele maximale de stabilitate financiare agreate la nivel european".
Rectificarea bugetară de la sfârșitul anului 2016 nu a adus nimic nou conceptului vechi de aproape optzeci de ani al politicii bugetare românești.
Odată cu venirea la putere a comunismului, politicii bugetare românești i s-a impus metodologia sovietică ce avea la bază teoria „hozrașciot", tradusă în limba română prin termenul de „gospodărire chibzuită". Această teorie, fundamentată de către Vasili Leontiev, înainte de a emigra în SUA și de a deveni laureat al Premiului Nobel, pleca de la schema input-output a balanței legăturilor dintre ramuri, instrument extrem de util și eficient conducerii unei economii centralizate și planificate. În condițiile în care centralizarea statală orienta mersul economiei printr-o planificare multianuală, bugetul devenea un simplu cont contabil în care veniturile și cheltuielile erau obligatoriu echilibrate pentru a susține îndeplinirea la termenul stabilit a sarcinilor și obiectivelor planului de dezvoltare. O astfel de politică bugetară era premisa dar și consecința rolului determinant pe care statul îl avea în economie prin reducerea până la eliminare a mecanismelor pieței liber-concurenționale.
Din păcate, viziunea contabilă asupra bugetului a dăinuit în România și după 1990, ceea ce explică una dintre principalele cauze ale insuficiențelor existente în funcționarea politicii bugetare. Aceasta constă în neconcordanța conceptuală dar și de timp între ritmul reducerii rolului statului în economie, pe de o parte, și ritmul transformării bugetului dintr-un instrument contabil într-un instrument de politică economică, pe de altă parte, deoarece, într-o economie de piață, bugetul rămâne singurul instrument puternic de politică economică al statului.
(va urma)
