Aștern aceste rânduri pe hârtie, la doar câteva zile de la atentatul de la Barcelona, soldat cu 14 morți și 130 de răniți. Acesta este ultimul dintr-un lung șir de atentate care au zguduit bătrânul continent. Madridul, Parisul și Nisa, Londra și Manchester, Berlin și Bruxelles au fost și ele însângerate de atacurile teroriste. Zilele trecute l-am auzit pe Radu Tudor de la Antena 3 prezentând o statistică conform căreia, din 2004 încoace, 660 de europeni și-au pierdut viața în atentate teroriste de inspirație islamică. În acest context este firesc să ne punem întrebări, să încercăm să deslușim care sunt cauzele care au împins și condus Islamul spre radicalizare, care sunt resorturile care îi determină pe unii semeni de-ai noștri să-și înfășoare trupurile cu centuri explozive și să se autodetoneze în mulțimi de oameni nevinovați. Cu voia cititorilor vă voi prezenta câteva gânduri cu mențiunea că, ele sunt ale unui om simplu, dar un observator vechi și atent al fenomenului în discuție.
Dacă vorbim de cauze cred că ele pot fi împărțite în trei categorii: cauze care vin din trecut, din istoria lumii musulmane, cauze care își au punctul de plecare în problema petrolului și cauze care au legătură cu politica marilor puteri.
Dacă privim în istorie vedem că Islamul a creat două mari imperii. Imperiul arab și Imperiul otoman. Ambele s-au întins pe trei continente și și-au bazat puterea nu doar pe o forță militară considerabilă, dar și pe civilizație și o cultură înfloritoare. Într-o vreme în care asprii cavaleri europeni se ocupau doar cu războiul, Bagdadul și Damascul aveau palate, moschei, aducțiuni de apă, fântâni arteziene și grădini. Pe filieră arabă au pătruns în Europa cifrele arabe, „focul grecesc" și hârtia. Tot lor le datorăm stilul arab în arhitectură și arabescul ca stil decorativ, mărturie stau moscheea din Cordoba și palatul Alhambra din Granada. De asemenea, poeți precum Omar Kayam, filosofi (și medici în același timp) de talia lui Avicena și Averoes fac parte din valorile culturii universale. Problema este că începând cu sec. al XI-lea musulmanii pierd competiția tehnologică cu Occidentul. Catedralele, morile de vânt și de apă, fierăstrăul hidraulic, potcovirea cu caiele, plugul perfecționat, noul sistem de înhămare al cailor și de înjugare a boilor, războiul de țesut orizontal, orologiul, caravela, armele de foc sunt tot atâtea semne ale progresului înregistrat în Europa. Este ceea ce Jean Gimpel numește „revoluția industrială medievală", iar momentele de cotitură care au demonstrat decalajul au fost două: 1571 când turcii au pierdut bătălia navală de la Lepanto și 1683 când aceeași otomani au fost bătuți sub zidurile Vienei. Musulmanii au ratat apoi marea revoluție industrială din sec. XVIII-XIX ca să nu mai vorbim de revoluția științifico-tehnică din zilele noastre. Or, eu cred că frustrarea arabilor vine tocmai din această evidentă nostalgie imperială, dar mai ales, din aceste nerealizări, neîmpliniri și ocazii pierdute care își au originea în istoria lor.
În ceea ce privește problema petrolului voi fi cât se poate de succint. Așa cum se cunoaște, de pe la 1900, până în zilele noastre, SUA și Europa și-au clădit bunăstarea pe petrol. Frustrarea care, cred eu, străbate lumea islamică, pleacă de la faptul că musulmanii, „proprietarii" țițeiului nu s-au bucurat și nu se bucură în aceeași măsură ca și occidentalii de beneficiile aduse de exploatarea aurului negru. Țări precum Iran, Irak, Libia, Algeria sau Egipt au un nivel de trai incomparabil mai scăzut decât cel înregistrat în SUA sau Europa chiar dacă stau (au stat) pe o pungă de petrol.
În continuare, mă voi referi la rolul jucat de marile puteri. O definiție pe care eu o accept spune că, o mare putere, este acel stat în stare să-și proiecteze forța la distanță. Judecând după această definiție din rândul marilor puteri fac parte: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța și din anumite puncte de vedere, Israel. Vin tare din urmă China, India și Coreea de Nord, dar deja asta este o altă poveste. Problema este că în orgoliul și în infatuarea lor, marile puteri nu și-au trimis la distanță doar forța militară, dar au exportat (și o fac încă) și ideologii. SUA, Marea Britanie și Franța au exportat democrație după modul occidental, Rusia țaristă a adoptat panslavismul și ortodoxia, URSS-ul a răspândit comunismul, Israelul a exportat sionism. Foarte frumos. Numai că așa cum URSS nu a priceput că ideologia comunistă nu a fost dorită de popoarele Europei Centrale și de Est, așa și americanii par a nu înțelege că democrația nu poate prinde rădăcini oriunde în lume. În numele democrației SUA au intervenit în Irak, Libia și Egipt și i-au înlăturat de la putere pe Sadam Hussein, Mohamed Gadaffi și respectiv, Hosni Mubarak. Eu spun că a fost o greșeală. Cei trei dictatori, fără doar și poate, măcar cunoșteau realitățile din țările lor. Știau, cu alte cuvinte, cum se face focul și cum se ridică cortul în deșert, știau cum funcționează organizarea tribală de acolo și îi cunoșteau pe dervișii, pe imamii, pe suniții, pe șiiții și pe sufiții nisipurilor. Or, când creezi un vid de putere, pe care nu-l umpli decât cu neliniște, haos și distrugere, provoci și recrudescența mișcărilor radicale și extremiste.
Desigur, nu pot încheia fără a încerca să răspund la întrebarea ce-i de făcut? Care sunt soluțiile care măcar să diminueze fenomenul terorismului.
Specialiștii în domeniu spun că de căpătâi este activitatea de prevenire. De acord, atât doar că prevenirea aceasta nu se poate face doar cu mijloace electronice, cu sateliți, cu drone și cu avioane de luptă, ci este nevoie de oameni pe teren. Și nu doar pe străzile Londrei sau Parisului, ci chiar acolo, la musulmani acasă. Cred că statele UE ar trebuie să formeze echipe mici și bine antrenate, alcătuite din ofițeri de informații și din militari din trupele speciale, care să fie trimise în Orientul Mijlociu. Iar acolo să obțină informații despre liderii locali, despre ideile lor, despre adepții care îi înconjoară, despre sursele de finanțare etc.
În al doilea rând trebuie, după modelul american, să întărim controlul la frontiere și în aeroporturi.
De asemenea, este nevoie, spun eu, de o supraveghere mult mai riguroasă a rețelelor de socializare, iar autorii postărilor cu tentă șovinistă, xenofobă și extremistă să fie aspru pedepsiți.
În al treilea rând, cititorii cu siguranță își amintesc, că într-o vreme s-a discutat și în România, și încă, cu mult patos, dacă este cazul, sau nu, să acordăm puteri sporite SRI-ului. Este vorba de așa numitele „legi big-brother". Părerea mea este că se va ajunge acolo, iar SRI va primi putere mai mare, dar eu unul, ca om simplu, tot aș pune trei condiții.
Dacă tot îmi va deveni SRI „frate mai mare", musai să fie pe o perioadă limitată, să spunem, trei-cinci ani.
A doua condiție este ca informațiile obținute de către SRI să nu poată fi folosite împotriva mea, a familiei mele și a prietenilor mei, decât dacă au legătură cu prevenirea terorismului.
În al treilea rând, dacă SRI dorește atribuții sporite, și noi cetățenii dorim eficiență.
Cu alte cuvinte, dacă fenomenul terorismului în Europa se diminuează, da, sunt de acord. Dar dacă numărul de atentate nu va scădea ci va crește, iar teroriștii se vor înmulți, ca ciupercile după ploaie, atunci e obligatoriu să se revină la actuala legislație.
În sfârșit, opinia mea este că noi, locuitorii bătrânului continent, vrem nu vrem, vom fi nevoiți să ne obișnuim cu teroarea, pentru că Europa se află la răscruce. La răscrucea terorismului islamic.
Surse: „Între antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu", Editura „Minerva", București, 1984; „Jean Gimpel - „Revoluția industrială în Evul Mediu", Editura „Meridiane", București, 1983.
