Citești, de peste timp parcă venind, ca un mesaj adresat românilor, acele adevăruri ale unui mare patriot - Alexandru Papiu-Ilarian -, țâșnind din „Istoria Românilor din Dacia Superioară", din acel „Tezaur de documente istorice", opere capitale ale luptătorului pentru drepturile românilor transilvăneni.
Pagini semnificative, ale profunzimii continue, ale dăinuirii noastre în această învolburare a vremurilor.
Pagini ale adevărurilor istoriei noastre zbuciumate, prin trăiri și înțelesuri ale unui loc atât de definit istoricește în spiritualitatea românească, prin Sarmizegetusa, leagăn al nașterii, loc al închegării neamului nostru românesc.
Pagini de luptă, de adevăr și de spiritualitate românească, ale luptei românilor transilvăneni, ale unui neam „împins spre istorie" - cum spunea filosoful Constantin Noica.
Pagini ale trăirilor profunde, mesaje de dincolo de timp, de dincolo de morminte, ale unui profesor al nostru de conștiință națională, de istorie, de limbă, de patriotism, de naționalism curat, luminat, tradițional, ardelenesc.
Dascăl al nostru, aici, unde triumfă spiritul lui Bărnuțiu, Alexandru Papiu-Ilarian fiind, înaintemergătorul, ai cărui pași încă Târgu-Mureșul, ca un ecou, le poartă, de pe vremea în care, cancelist fiind la „Tabla Regească", acest „părinte al patriei", cum i se spunea mai târziu, a ajuns acel „profesor de legi, de istorie, de statistică, la Facultatea de Drept din Iași, părinte al Curții Constituționale, ministru al Justiției, în Guvernul Kogălniceanu, sub Domnul Cuza, și sfetnic, la ceas de taină, al domnului țării".
Marele admirator al lui Petru Maior, tribun al lui Avram Iancu, la 1848, ridicat din rădăcină transilvană, din acel viguros trunchi din care făceau parte Andrei Șaguna, Avram Iancu, George Barițiu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu, Constantin Romanu-Vivu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Inochentie Micu Clain, Aron Pumnul, Augustin Treboniu Laurian, martirii Bătrâneanu și Simonis.
Academician cu studii la Viena și Padova, preocupat de vechimea și continuitatea poporului român pe cuprinsul Daciei Superioare, primul președinte al Societății „Transilvania", marele istoric s-a dovedit și un mare patriot, un neînfricat luptător pentru drepturile românilor transilvăneni. Cel care numea limba noastră „scump odor", „tezaur de preț", întrucât „limba națională", spunea, este fundament al culturii, ne-a lăsat și următoarele gânduri despre această atât de încercată Transilvanie a noastră: „Suferințele tale, de astăzi, să-ți servească de lecție, o, Transilvanie, patria mea iubită, pentru a evita orice unire cu Ungaria… Nenorocirea Transilvaniei a venit, totdeauna, din Ungaria și de la unguri…."
Aici, unde viața românilor ardeleni avea un singur sens - lupta, lupta unui popor, pornind din Transilvania, „rădăcină a poporului român", care - spunea David Prodan - „iradiază de aici, prin descălecarea spațiului românesc".
Întrebat odată despre virtuțile istorice ale românilor transilvăneni, despre naționalism și patriotism, considerând că „românii trebuie să se întremeze în patriotism", deoarece „românitatea înseamnă Transilvania întreagă", iar „străbunii noștri totdeauna se distinseseră prin fapte mari, spre a ne lăsa, ca moștenire, o Patrie Română", răspundea atât de simplu și adevărat: în Transilvania - spunea Alexandru Papiu-Ilarian - a fi patriot și naționalist român, „una și aceeași însemnează!".
