Un poet „liber până la capăt", vorba lui Păunescu, ale cărui sentimente de dragoste sunt aduse în legătură cu varii valori și realități spirituale, Emil Proșcan, un romantic incurabil, adâncit și încărunțit în metaforă, împreună cu mai tânăra Ecaterina Bargan, sunt surprinși „La marginea lumii", în flagrant delict de sensibilitate, cu o colecție din cele mai valoroase poeme de dragoste. Niște bijuterii în filigran, confecționate din materialul de preț al inspirației, atent șlefuit, până la ceea ce psihologii ar numi „persecuția adorației". Din Mizil și din Basarabia se aude vibrând grațios și răscolitor lira celor doi sensibili poeți. Strune stilistic întinse merg de la o imagistică sonoră până la inflexiuni ale unei unde filozofale. În fantasia versificărilor abile, în pregnanța imaginilor făurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul celor doi poeți presară valențe romanțioase, semne, cu adevărat, emoționante, punând în serviciul lor fibre specific unui patos echilibrat, unei sensibilități parcă nemaiîntâlnite. Poemele din volumul „La marginea lumii" - Editura TipoMoldova, 2014, constituie partea cea mai temeinică a operei celor doi autori, de pe clina simțirii, inspirației și expresiei, prin puterea lor de a crea atmosferă, de a comunica sugestii și causerii poetice, de o eleganță și frumusețe accentuată.
Despre ce este vorba în volum? Despre ceea ce, de regulă, vedem prea puțin, dar, mai ales, simțim, auzim, ceea ce numai poeții pot cu adevărat simți, și anume: simfonii lăuntrice de o sensibilitate răscolitoare, clapele unui pian, atinse de firave și parfumate degete: „cât de mult mi-am dorit… să cânt la pian,/ să calc pe clapele albe, pe clapele negre, ca pe nisipul desculț,/ exact ca amintirile pe care le-avem împreună/ escaladând sinuos vârtejul coborârilor zbor,/ ultima dată coborârea a fost simplă,/ din viteza luminii pe care-o aveam în tălpi,/ brațele tale m-au prins și totul a devenit lumină…/".
Cum să nu guști, tu, cititorule, sublimul, această muzică a dragostei grăitoare, care ne locuiește sau ne-a locuit pe fiecare din noi? Prezența acestui uriaș volum în literatura prezentului ne face mai îngăduitori cu poeții visători, ne limpezește, totodată, distanța dintre noi și frumusețile neatinse sau uitate ale lumii. Din dorința invincibilă a celor doi autori de a da o formă poetică, o stare lirică, sentimentelor și speranțelor, chiar și celor care zac în zona închipuirilor omenești, din nevoia de a impregna tuturor lucrurilor, din orizontul lor imaginar sau din cel înconjurător, virtuți poetice, s-a născut acest volum, stăruitor în bine și în frumos. Un vers - el, un vers - ea, sau ca și cum o umbră ar genera o altă umbră, sub impactul unei subiectivități onirice, întruparea poemelor s-ar datora și naufragiilor pe itinerarii caracteristice literaturii timpului nostru. Sonografia mesajului reușește să extragă expresia lirică din orice flux de sensibilitate și acea rafinare a notației fulgurante, dar atent și discret elaborată: „ne îndemnă mamele la dorul ancestralul neplâns,/pământul ne unește,/ în el se lungesc rădăcinile umbrelor de pași ca niște râuri pe o hartă înmărmurită a tăcerii./ O să te aștept în fiecare seară să mă întrebi dacă sunt fericit,/ să văd ce se mai întâmplă în mine/".
O anumită seninătate, dar și opțiunea pentru neîngrădirea sentimentelor urmăresc transmiterea anumitor emoții, poemele celor doi nefiind bibelouri plăcute vederii asemănătoare stampelor japoneze, ci un nucleu de trăiri amplificate de inspirație și imaginație: „pot trece eu, prin fum, prin noapte, fără să le simt apăsarea,/ ignorant altruist improvizând deșart libertatea,/ libertatea mea cea pe care am păzit-o atâta,…/". Neastâmpărul pe care îl trăiesc autorii are pași de balet care se apropie, uneori, doritori, alteori se îmbrățișează și se alungă prin ochii cititorului, într-un imens cerc rotitor, într-un fel de dans al notelor, îndepărtând gândul oricărei regii… Miezul acestei rotiri se reduce la un lirism integrat în domeniul emoțiunii - a emoțiunii de dragoste, ca forță uriașă, ce poate incendia sau cuceri întreg universul, prin expansiune, sau îl poate reduce la un punct tenace și vizibil, ce nu poate nicicând să se topească: „măcar din când în când, suntem unul într-altul/ precum anotimpurile care se alungă/ pentru ca spectacolul să fie total/ locuim în case rotunde/ pentru ca serile și nopțile să aibă centrul în visele noastre/". Emil Proșcan și Ecaterina Bargan, purtători de cuvânt ai dragostei virtuale, ai unor jocuri interioare, dar poetice în fragilitatea lor spectaculoasă, au dat glas autentic frământărilor și expresiei spontane, capabile să cimenteze o legătură trainică între poeme și stările modelatoare ale inspirației, convinși fiind că numai creația autentică este, cu precădere, autobiografie, este mărturisire intimă: „e timpul, iubito, așteptarea a albit înaintea noastră,/ e timpul să dau muzica mai încet, / să ne auzim, să ne eliberăm rătăcirea/".
Volumul „La marginea lumii" este, cu adevărat, unic, în întocmire, întindere, profunzime și frumusețe. În literatura de până acum, nimeni n-a mai scris un volum-fluviu, de la distanță, pe Messenger. Registrul liric al celor aproape 800 de pagini atrage cititorul într-un fel de voiaj apocaliptic - un gen de apocalipsă dulce, unde versul curge în voie, ținându-și, parcă, respirația, pe o tastatură la Mizil și pe una din Basarabia. Un vers - unul, un vers - celălalt, timp de un an și ceva, autorii își dădeau întâlnire, zilnic, pe „mess", astfel că firul epic s-a înnodat într-o continuitate de metafore și înțelesuri, de la primul până la ultimul punct, într-un volum remarcabil, cum remarcabile sunt și proeminențele discursului liric, și deschiderea personalizată spre vizionarism, spre fantasmare: „Să nu te-apleci, să nu te-ntorci cu spatele, stânca din tine este demult în nisipul clepsidrei pe care l-am cules împreună în nopțile- zile când azvârleam pe rând câte o piatră pe deasupra valurilor/ improvizând nemurirea/". Provocări lirice, susținute, aproape maladiv, de o știință a construcției simbolic-imaginare, poemele de „La marginea lumii" surprind și conving prin obiectivarea sentimentului de dragoste: „Îmi amintesc când te-am sărutat prima dată, aveai o eșarfă la gât/ și cearcăne-adânci sub ochii senini, de nesomn, luciditate în ele/ zăream și luciditatea aceasta n-am reușit să o străbat până la capăt/ și poate că acolo, în capătul nestrăbătut al lucidității tale, se află/ sclipirea de care eu am nevoie să nu mă mai depărtez de tine, de mine/". Autorii mizează pe impactul comunicării intempestive, dar și pe un fel de fotografiere lirică a semnificațiilor și semnificanților, pentru că nu poate fi vorba despre o reală poveste de dragoste între autori, ci despre o confesiune poematică cronică, acută, într-o lărgire a cadrului imaginativ: „…sunt momente când mă rătăcesc/ și drumul spre tine se sparge în bucăți tăioase ce-mi însângerează/ tălpile și mâinile cu care vreau să te mângâi,/ și înainte-mi fulgii/ se îndesesc într-o ceață care se ridică asemenea unui munte vânjos/ ce mă îndeamnă la luptă…,/ dar nimic nu mă oprește,…/nici mușuroaiele de gânduri peste care calc,/ nici zgomotul armatelor de pași din jur,/ nici chiar urmele tale/ îngropate adânc în nisipul clepsidrei ce nu lasă urme,/ dar prin/care mă scurg, să mă ajung, să te ajung înainte de răsăritul nedespărțirii…/". Versurile par proiectate cu aplicație de arhitect, cititorul este pătruns de cuvânt, de foc mistuitor, de șoaptele de „la marginea lumii" și, mai presus, de dinamismul unor spirite neliniștite, parcă, veșnic, în trăirea detaliului, incitate, în egală măsură, de ispită: „și-mi vine să fug,/ și-mi vine să mă strâng tare de tine, cât trenurile-mprejur ar fi să vuiască/ de graba de-ajunge acolo unde mereu/ cineva le așteaptă într-o gară,/să-i iau din mâini destinului un zar, desperecheat, să-l las să mă caute acolo/ unde eu îmi doresc, unde nu e loc pentru teamă când vrei să spui că iubești/".
(va urma)
