Gestul Cristinei Sava de a readuce în orizontul de întâlnire un poet ca Petre Caramitru are multiple semnificații.
E exercițiul de datorie morală și de responsabilizare pentru recuperarea unui destin literar, atât în dimensiunea estetică a unei opere, oricât de restrânsă e aceasta, cât și în proiecția metafizică a acesteia.
Pe de altă parte, evaluarea poeziei religioase în registru carceral și completarea verigilor lipsă excluse de ideologii atee dă coerență evoluției unui gen trecut prin toate vămile.
Petre Caramitru a avut un destin tragic, dincolo de spectaculosul profesional, fascinant în toată complexitatea sa, nu lipsit însă și de accente de măreție dar și de cădere.
Experiența carcerală a militarului de carieră, ajuns până la gradul de general, reconfirmă nevoia de trăire religioasă, terapia prin credință în situații de totală extincție existențială. Lipsit de toate drepturile, lui Petre Caramitru nu i-a putut fi confiscată nici credința, nici vibrația sa lirică.
„Oaspeții celulei mele" e o mărturie cutremurătoare în acest sens, pe care Cristina Sava o cercetează cu deja recunoscuta-i capacitate de pătrundere.
