Se spune, cum că așa ar fi fost România și românii în vremuri nu prea îndepărtate…

Adică, atunci când locuitorii orașelor și satelor înșirate deoparte și de alta a căilor ferate și a depourilor de locomotive, puteau să își rânduiască principalele treburi zilnice, nu numai după ceasul deșteptător al casei lor, dar și după felul cum șuierau sirenele locomotivelor și cum suna glasul roților de tren. Pentru că erau acele vremuri când trenurile de persoane opreau la fix în orice gară și canton feroviar, iar acceleratele făceau popasuri exacte până și în gările mureșene mai puțin importante, precum cele ale Ludușului, Iernutului, Luncii Bradului, Stâncenilor-Neagra și Gălăuțașului. Pe când „Țugul Mocănițelor fumegânde" se opintea din greu să urce și să coboare lungile văi ale Gurghiului, Fâncelului și Fundului Lăpușnei, ale centrelor silvice și forestiere Răstolița, Valea Ilvei și a Nirajului, precum și dealurile abrupte ale Berghiei, Bandului, Sovatei, Zaului de Câmpie, Sărmașului și Lechinței-Bistriței. Așadar, erau acele vremi și vremuri când ceferiștii și poștașii erau mândri că sunt considerați cea de-a 2-a armată disciplinată și activă a țării; Când „medicii pentru oameni" erau mai umani și doftoreau suferinzii și cu sufletul nu numai cu medicamente scumpe; Când dascălii-instruiau școlarii cu priceperea blândeței și a severității părintești, iar elevii cuminți și cu multă minte se străduiau să fie învățăcei sârguincioși și studenții licențiați universitari valoroși.

Când țăranul-plugar ara ogorul gunoit și „odihnit", rotind și semănând culturile agricole în pământuri plugărite pe curbe de nivel; Când tot el, omul de la țară, „căpălea" cu sapa și plivea fără mănuși în mâini buruienile din porumburi, cartofi și sfeclă de zahăr; Când împiedicau aparița manei la roșii, ceapă, usturoi și castraveți numai cu „zeamă" de urzici și cu piatră vânătă, înmuiată în amestec cu var stins și împrăștiată cu măturicea; Când și în cârciume domnul era domn și tovarășul tovarăș adevărat; Când pădurarii-marcatori de bușteni nu schilodeau și împuținau pădurea sărăcind-o în cârdășie cu drujbiștii și cu cărăușii-hoți de lemne; Când milițenii-polițiștii, jandarmii și judecătorii te apărau sau te pedepseau pe cinstite; Când bisericilor românilor credincioși li se spuneau „Sfinte lăcașuri de rugăciune și închinare", iar preoților „Trimișii lui Dumnezeu pe Pământ"; Când sălile de clasă ale școlilor de la sate cu greu îi cuprindeau pe toți copiii părinților grijulii de învățătura și educația odraslelor lor; Când apele curgătoare ale râurilor nepoluate clocoteau de mulțimea peștilor înotători; Când la vremea secerișului țărăncile smulgeau inul și cânepa punând micii snopi la topit în apele calde ale văilor; Când urșii carpatini se purtau prietenos cu culegătorii de fragi, afine, zmeură și ciuperci; Când cârdurile de porci mistreți nu dădeau năvală în culturile agricole ale plugarilor, fiindu-le îndestulătoare ierburile, rădăcinile, ghinda uleioasă a stejarilor și jirul dulceag al fagilor pădurilor; Când anotimpurile meteorologice ale anului calendaristic nu se suprapuneau și erau mereu doar patru la număr; Când iernile geroase acopereau țara cu zăpezile lor troienite; Când primăverile înverzeau câmpurile și îmboboceau florile albe de Paști; Când verile dogoritoare coceau domolit boabele spicelor holdelor de grâu, în vreme ce razele blânde ale soarelui tomnatic îndulceau și parfumau strugurii podgoriilor Culpiului, Tărnavei Mici, Seleușului și Măierușului, dar și merele, prunele și perele livezilor Reghinului, Batoșului, Uilei, Dedradului, Zagărului, Laslăului Mare, Țigmandrului, Crișului de Nadeș, Șaieșului, Aplodului de Sighișoara. Berghiei, Pănetului și Săbedului. Și în timp ce țăranii-tați, împreună cu feciorii și ginerii lor umpleau șurile cu fânul și otava ierburilor cosite și uscate, soțiile, fetele și nurorile lor transformau roadele grădinilor legumicole și livezilor pomicole în zestrea bogată, de peste iarnă, a pivnițelor și cămărilor.

Așa era viața românilor în acele nu prea îndepărtate vremi și vremuri. Atunci când trenurile de călători plecau și soseau în gări cu precizia acelor arătătoare ale ceasurilor elvețiene; când ceferiștii și poștașii țării practicau cu plăcere și pricepere unele dintre cele mai respectate și credibile meserii. Numai că, din păcate, ne-am cam bătut joc de toate cele omenoase și frumoase ale trecutului! Ca urmare, n-am a ști cam când și cum frumoasa, cumintea și credincioasa noastră Românie va mai redeveni ceea ce a fost ea întotdeauna: Binecuvântata Grădină a Maicii Domnului! Cât privește surprinzătoarea bunătate sufletească și puterea credinței în Dumnezeu a românului, aveam să mă reconving la recentele Funeralii Naționale ale Majestății Sale Regele Mihai I!

O urare de Crăciun și de Anul Nou: Iar la anul care vine (cel al centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia) n-ar fi rău să fie bine!".

 

Lasă un comentariu