Oare cum va fi anul Centenarului?

Cu începutul lunii ianuarie am intrat „cu arme și bagaje" în anul Centenarului. Un an special pentru noi, românii, unic în felul său, pe care l-am așteptat nu fără emoții, dar pe care încă n-am reușit să-l percepem la adevărata sa valoare, să-l gestionăm așa cum se cuvine.

Așadar, este cazul să revenim cu picioarele pe pământ, să lăsăm emoțiile la o parte (bine ar fi dacă le-am și avea), să gândim mai mult cu capul decât cu inima și să vedem ce avem concret de făcut. Ca un preambul la toate acestea, credem că este foarte important să ne lămurim pe noi înșine ce sărbătorim, în fond, dacă evenimentul merită atenția cuvenită. Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem puțin în timp, să punem mâna pe cartea de istorie și să rememorăm, cine am fost și de unde venim, cine au fost strămoșii noștri și care este zestrea noastră materială și spirituală.

Documentele vremii ne spun că noi, românii, venim din străfundul istoriei, cu o vechime, cel puțin de două ori bimilenară. Altfel spus, suntem pe aceste meleaguri de când lumea, strămoșii noștri sunt tracii și geto-dacii, care stăpâneau la vremea aceea, centrul și sud-estul Europei. Concret, pe vremea statului centralizat al regelui geto-dac, Burebista (70-44 î.e.n.), teritoriul acestuia se întindea din Munții Slovaciei și Dunărea Mijlocie, până în Albania, Macedonia, întregii Balcani și până la Bug. O suprafață de circa un milion și jumătate kmp, ceea ce ar însemna circa 30 la sută din Europa comunitară de azi. De altfel, documentele istorice vorbesc de prezența noastră masivă în Albania, Bulgaria, nordul Greciei, dar și dincolo de Nistru, la sud de Kiev, în munții Tatra, Slovacia și sudul Poloniei. În consecință, dacă lucrurile ar fi rămas așa, și dacă n-ar fi avut loc marea migrație din mileniul I al erei noastre (rușii, sârbii, croații, slovacii, bulgarii (sec V-VII), ungurii, sec IX), am fi fost și noi, românii, o Americă a Europei. Datorită acestor invazii granițele noastre s-au micșorat în toate punctele cardinale, cea mai mare parte a teritoriului strămoșesc, de la periferie spre centru, devenind vetre pentru acești migratori care acum nu numai că ne sunt vecini, dar și ostili, într-o măsură mai mare sau mai mică. O condamnare într-un fel a propriei lor neputințe de a ne fi extirpat, ca băștinași de pe continent, pentru a nu mai fi nevoiți să dea explicații istoriei și contemporaneității pentru întreaga lor poveste, adică de unde au venit și cum au dobândit pământul pe care și-au construit vatra.

Așadar, în parcursul lor prin istorie, românii au dat un tribut greu, pierzând suprafețe uriașe din moștenirea strămoșească, dar în aceeași măsură au dat tribut pentru a-și conserva supraviețuirea, din momentul în care acești venetici nu s-au mulțumit doar cu ciuntirea noastră teritorială la vremea migrației. Pentru a ne reduce capacitatea de reacție, ne-au împărțit între ei, în speranța că timpul va curge în favoarea lor.

Viața a dovedit însă că „tot ce-i românesc nu piere!" Așa cum sublinia marele Simion Bărnuțiu, la Marea Adunare de pe Câmpia Libertății de la Blaj, 1848, deși am trăit secole de-a rândul în provincii separate: „nu ne-am turcit, nu ne-am reușit și nici nu ne-am ungurit", astfel că în momentul sosirii primăverii popoarelor, după secole de obidă, la finele Primului Război Mondial, românii din toate provinciile ocupate, beneficiind de principiul naționalității, a autodeterminării, au avut forța lăuntrică și capacitatea de a se revigora, de a-și exprima dorința de unire, iar 1 Decembrie 1918 a fost momentul astral al măreței împliniri.

Pentru această istorică înfăptuire, deloc conjuncturală, ne-au invidiat și ne invidiază nu numai cei care au pierdut teritoriile samavolnic ocupate, dar chiar și popoarele noi, care s-au constituit odată cu România Mare, pe motiv că noi, românii, „am primit" partea leului. Într-adevăr, așa stau lucrurile. Noi, românii, am primit mai mult decât alții pentru că ni s-a dat numai dintr-al nostru. Așa, de pildă, după Marea Unire, teritoriul României a crescut de la 137.903 kmp (Vechiul Regat), la 295.049 kmp, ceea ce înseamnă mai mult decât dublu, iar populația a ajuns la 17.393.149 de locuitori. S-a întâmplat acest lucru nu pentru că cineva ne-ar fi favorizat, ci pentru că noi am avut de unde. Cu toate acestea, reparația n-a fost completă. Încă de atunci în afara granițelor noastre au mai rămas mii de kmp și milioane de români. Vezi cazul Maramureșului de nord, a Dobrogei de sud și Banatului sârbesc, a zonei până la Tisa. Nu întâmplător și astăzi România este țara europeană cu cea mai mare diasporă, circa 13 milioane de români. Revenind la momentul 1918, interesant lucru este că, cu toate alipirile masive venite de la imperiile ce ne-au înconjurat, Noua Românie s-a bucurat de cel mai mare procent de etnicitate dintre toate țările nou formate, ponderea românilor în populația globală fiind la acea vreme de peste 80 la sută.

În consecință, România Mare de la 1918 n-a fost un dar oferit de cineva, ci o recuperare legitimă a unei moșteniri vechi, chiar dacă aceasta n-a fost făcută complet. Ea s-a născut ca Pasărea Phoenix din propria cenușă, fapt ce ne conferă întreaga legitimitate de a o sărbători și ocroti ca pe o mare victorie asupra propriei noastre istorii.

Așadar, privind în jur și cunoscându-ne trecutul, avem toate motivele să trecem la treabă și să aniversăm propria noastră izbândă cu fruntea sus. Cu demnitate și cu conștiința că tot ce avem este dintr-al nostru, stropit cu sudoarea și sângele a generații de înaintași, că nu suntem datori nimănui și cu absolut nimic. Singura noastră datorie este față de noi înșine, capitol la care, într-adevăr avem multe de pus la punct. Marea noastră deficiență este că nu suntem pe deplin conștienți de zestrea pe care o deținem. Țara este mare și frumoasă, dar guvernarea din cale afară de proastă. Acesta este motivul pentru care suntem unde suntem, adică departe de performanțele pe care ar trebui să le avem. În același timp, țara cu cea mai puternică unitate cultural-spirituală și lingvistică din Europa suferă de lipsa de coagulare a forțelor și energiilor, atât de necesară pentru progres și civilizație. Lipsa de maturitate în abordarea marilor probleme ale națiunii, încetățenită în ultimii 28 de ani, ne face vulnerabili în fața mersului înainte, căruia mereu îi atribuim un pas înainte și doi pași înapoi. De asemenea, suntem vulnerabili în fața străinătății și mai ales a vecinătății, care nu încetează în a-și manifesta invidia și ostilitatea. Rușii, în est, ucrainenii în nord, iar ungurii în vest și în interior. Sunt o suită de provocări interne și externe pentru care trebuie să fim pregătiți să le facem față. De aceea, anul 2018 va fi unul din cei mai grei ai istoriei noastre seculare, dat fiind faptul că la momentul bilanțului s-au adunat prea multe neîmpliniri. N-avem autostrăzi care să lege provinciile istorice, n-avem progres și dezvoltare la nivelul posibilităților și așteptărilor. Întrebarea care se pune este dacă actuala clasă politică va conștientiza, până nu va fi prea târziu, precara situație în care suntem la început de an centenar. Dacă majoritatea parlamentară și liderii acesteia vor înceta cu prostiile și vor trece într-adevăr la treabă, punând în aplicare promisiunile programului lor de guvernare de la momentul alegerilor și nu făcăturile tenebroase de ultimă oră, cu scopul meschin de a subordona interesele majore ale societății, ale unei întregi națiuni, intereselor unor lideri certați cu legea.

 

Lasă un comentariu