Totdeauna, pe Mihai Eminescu l-a entuziasmat iubirea de patrie, dragostea față de popor al cărui fiu era, cu alte cuvinte a dat dovadă de un profund patriotism și de o mare dragoste de țară. Când se afla în străinătate, dorea cu toată căldura inimii să-și revadă patria, locurile natale, de care îl legau amintirile din copilărie și tinerețe. Aceste sentimente și le explică în poeziile: „La Bucovina", „Din străinătate", „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?"
Dragostea poetului pentru patrie se desprinde clar din poeziile sale. Dragostea poetului o putem deduce și din faptul că de câte ori este vorba de patrie îi dispare acel pesimism, trăsătură ce-i caracterizează, de cele mai multe ori, starea sufletească. Referitor la latura națională a lui Eminescu, aceasta rezultă, în mod deosebit de clar, din scrisul eminescian. Nimeni nu poate nega faptul că el n-a fost purtătorul unui înflăcărat naționalism, în multe din poeziile sale.
Vesela grădină Bucovina, unde și-a făcut o parte din studiile elementare și gimnaziale, i-a lăsat cele mai adânci impresii. Depărtându-se de meleagul său, astfel de cuvinte de adio îi trimite din pragul țării: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/Geniu-ți tău romantic, munții în lumină, văile de flori,/Râuri resăltânde printre stânce-nalte,/Apele lucide-n dalbe diamante/Peste câmp în zori." (La Bucovina)
În poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie", amărât de reamintirea umilințelor și necazurilor pe care poporul român le-a îndurat de la dușmanii ce veacuri de-a rândul l-au schingiuit, supt și istovit, iată ce dorește poetul țării sale de glorii: „Vis de răzbunare, negru ca mormântul,/Spada sa de sânge dușman fumegând./Visul tău de glorii falnic triumfând,/Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc…/Scumpă Românie, asta ți-o doresc". Oare faptul că Eminescu înfierează „cu fierul roșu ars în foc" patimile și corupția tinerimii - speranța și viitorul neamului, nu purcede dintr-un sentiment plin de patriotism?
Oare nu o durere națională îi dictează în pană versurile de la sfârșitul Satirei III, când vede că tinerimea română e plecată la studii în străinătate în loc să facă studii serioase, temeinice în țară?
Există oare în întreaga literatură română o poezie care să întreacă Doina lui Eminescu și să fie atât de imprimată în sufletul fiecărui român? Se poate spune că nu; Eminescu nu se laudă că-și iubește neamul său românesc.
În Scrisoarea a III-a, poetul nu laudă oștirea română, nici nu o batjocorește pe cea turcească, doar descrie lupta de la Rovine, dar cu așa talent și măiestrie și în așa culori, încât parcă tu însuți simți entuziasmul oștirilor române și zăpăceala armatei turcești și a păgânității, vânturată ca pleava de furtuna grindinei de oțel.
Eminescu iubea tot ce e românesc. Acest lucru ne este dezvăluit de poeziile lui. În poezia „De-aș avea" zice: „De-aș avea o porumbiță/Cu chip alb de copiliță,/Copilița blândișoară/Ca o zi de primăvară…"
Eminescu nu exclamă despre limba română că ar merita să stea în fruntea tuturor limbilor, dar reiese clar acest lucru, prezentându-se mărgăritare ca versurile: „Ce te legeni codrule?/De ce nu m-aș legăna/Dacă trece vremea mea/Ziua scade, noaptea crește/Și frunzișul mi-l rărește/Și de ce să nu mă aplec/Dacă păsările trec?/Peste vârf de rămurele/Trec în stoluri rândunele/ Ducând gândurile mele/Și norocul meu cu ele/Și se duc pe rând, pe rând/Zarea lumii întunecând;/Și se duc ca clipele/Scuturând aripile,/Și mă lasă pustiit/Veștezit și amorțit/Și cu dorul singurel/De mă-ngân numai cu el". Limba noastră turnată de mâna măiastră a lui Eminescu se apropie de frumusețea și înălțimea surorii sale italiene.
Naționalismul lui Eminescu este dezvăluit și de câteva momente din viața poetului. Astfel, este cunoscut faptul că Eminescu a fost între anii 1870-1871 student la Universitatea din Viena. Acolo se află în timpul acela un număr considerabil de tineri români. Tinerimea din țară ținea legătura cu tinerii români din toate centrele cuturale. La Viena, exista un comitet central, iar Eminescu era secretarul. Principala lui preocupare era aceea de a găsi mijloacele necesare care să paralizeze toate influențele străine ce amenințau: limba, portul, obiceiurile poporului român, cerându-li-se, printre altele, să păstreze nealterat specificul sufletului românesc, precum și caracterul național.
Pe de altă parte, se căuta să se înlăture toate concepțiile ce ar fi pus în pericol puritatea spiritului neaoș românesc. Acest fapt s-a realizat cu prilejul comemorării ce a avut loc la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna. Eminescu, împreună cu bunul său priten, nuvelistul Ioan Slavici, au stăruit ca la această sărbătoare să participe cât mai mulți români. Aspirația lor a fost încununată de succes. La Putna s-a adunat atâta lume, încât din lipsa unor chilii în care să se poată adăposti studenții, Eminescu, Slavici, Ressu, precum și alți tinei participanți, s-au culcat pe câte-un braț de iarbă așternut în clopotnița bisericii. După festivități, s-a ținut în sufrageria mănăstirii, primul congres al studenților.
Din Viena, Eminescu îi scria lui Iacob Negruzzi, la data de 6 februarie 1871, următoarele: „Dacă ați cunoaște mai îndeaproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor, pe care ei le răped prin toate vinele, prin toate organele statului și-i exclud din viața publică pe români, atunci v-ați lămuri mai bine. (…) Nu vă puteți imagina care e situația românilor din Transilvania. Lor le lipsește liniștea sufletească atât de necesară pentru a se dedica acolo scrierilor literare." Așa scria Eminescu pe când era student, în vârstă de 21 de ani.
Iată care este admirabila dorință a lui Eminescu referitoare la țara sa: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/Tânără mireasă, mamă cu amor!/Fiii tăi trăiască numai în frăție,/Ca a nopții stele, ca a zilei zori". Poeziile lui Eminescu au fost îndrăgite foarte mult, pentru că natura omenească are tendința de a se apropia de cei care suferă. Eminescu a fost melancolic și a scris pe un ton trist, pentru că pana lui și-o înmuia în adâncul inimii îndurerate. Poeziile sale plăceau tuturor, pentru că în viața fiecărui om există momente de tristețe, de suferință.
Eminescu, spunem noi, cu siguranță că este poetul român care nu poate fi egalat și, în același timp, face parte din galeria celor mai mari oameni de cultură din literatura universală. Prin el, poezia românească a urcat pe cele mai înalte culmi. Genialitatea și talentul artistic deosebit l-au așezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeți.
