Vreme de aproape trei săptămâni mi-am scăldat privirile în soarele verii, care parcă ,,s-a topit și a curs pe pământ", peste dealurile molcome ale Basarabiei, pe care a început a da în pârg poama viilor nesfârșite; mi-am înnobilat spiritul ascultând limba dulce românească a unui popor harnic și cuminte; m-am bucurat până în adâncul ființei mele, fiind părtaș la cea dintâi mare sărbătoare națională a poporului român din Basarabia: ,,Limba noastră cea română".
Acum amintirile acelor minunate zile, trăite printre frații de dincolo de Prut, îmi năvălesc în memorie, buluc, învălmășindu-se unele peste altele, căutându-și fiecare un loc mai în față, cerându-și dreptul de a fi așternute cu prioritate pe hârtie.
Voi începe, așadar, nu în ordinea cronologică a evenimentelor ce s-au derulat, ci cu ceea ce a însemnat momentul de vârf al întâmplărilor trăite acolo, fiindcă…
La început a fost cuvântul…
„Care este adevărul despre noi?...
Cine am fost?...
Cine suntem?...
Cine vom fi?...
Suntem oare aceia care trebuia să fim?... Suntem aceia care ne-a vrut destinul istoric și Zamolxis, zeul sfânt, urmașii lui Decebal și ai lui Traian, un ram daco-roman, țâșnit impetuos spre soare din lacrima acelui zeu?...
Suntem preacurații fii, coborâtori din demnitatea dacă și noblețea latină?...
Probabil încă de atunci, din zorile primului mileniu, când am început să ne plăsmuim ca popor aici, la Dunăre, la Carpați și la Mare, inșiși zeii ne-au hărăzit un destin strălucitor, dar dramatic…".
Cele de mai sus aparțin lui Constantin Tănase, deputat al poporului din R.S.S.Moldova. Sunt niște întrebări încărcate de dramatism, privitoare la destinul tragic al românilor de dincolo de Prut. Dar și convingerea, credința profundă că ei sunt un ram din tulpina daco-romană, fiindcă prin ființă și prin spirit fac parte din ,,ginta latină", alături de toți românii din Carpați și de la Dunăre, care trăiesc pe pământul strămoșilor lor.
Au venit însă peste ei năvălitorii din stepele Răsăritului, batjocorindu-i în fel și chip, făcând totul pentru a uita graiul străbun. Dar ei au rezistat tuturor prigoanelor, convinși de adevărul cuprins în versurile lui Grigore Vieru: „cine întâi îți fură limba / celelalte-ți ia apoi".
În cele din urmă au biruit! În urmă cu un an, Limba Română a fost declarată limba oficială în Republica Moldova, iar scrisul latin a devenit îmbrăcămintea sa firească, capabilă să-i exprime frumusețea și dulceața, acel ,,cântec" care o individualizează între limbile celorlalte popoare. Nu întâmplător, românii de dincolo de Prut au declarat, în 1989, ziua de 31 august, sărbătoare națională. Așa s-a făcut că, în 31 august 1990, a fost cea dintâi aniversare a acestei sărbători, pe care toți românii din Basarabia au așteptat-o ca pe un mare eveniment istoric și au sărbătorit-o ca atare.
Manifestările au început încă de duminică, 26 august, când Chișinăul s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare, la fel ca toate celalte așezări ale țării. În parcuri și în piețele publice s-au derulat spectacole în aer liber, dedicate Limbii Române și scrisului latin. Bulevardul central al Chișinăului, Ștefan cel Mare, „axa" orașului, care în urmă doar cu câteva zile purta numele lui Lenin!, era brăzdat de pancarte, pe care se putea citi:
,,Locuitorii Valahiei și Transilvaniei au aceeași limbă ca și moldovenii" (D.Cantemir); ,,Poporul român se întinde până acolo unde se întinde limba lui" (M.Kogălniceanu) etc.
Într-o margine a Pieții Marii Adunări Naționale, care se întinde în fața clădirii Guvernului, deasupra căreia fâlfâie în vânt, triumfător, tricolorul românesc, se află un șantier în care lucrul nu contenește ziua și noaptea. Este șantierul soclului pe care, în 31 august, va fi înălțată statuia lui Ștefan cel Mare. Este realizat de meșterii pietrari din țintul Sorocii, acolo unde se înalță și acum vestita cetate a marelui voievod.
(Din vol. Basarabia iarăși și iarăși…, ediția a II-a, 2018)
(Va urma)
