Istoria umană se leagă de albinărit încă de la începuturile sale. Apicultura este una dintre cele mai vechi îndeletniciri umane, mierea şi celelalte produse ale stupului îmbogăţind alimentaţia omului şi medicina populară de peste 8.000 de ani. Un desen datând din epoca mezolitică (aprox. 6000 î.Hr.) făcut pe o piatră din estul Spaniei înfăţişează o persoană (femeie, se crede) care culege miere dintr-un cuib.
Trecerea de la culegerea mierii sălbatice din cuiburile făcute în copaci, la creşterea albinelor în mod organizat (în stupi) s-a făcut în urmă cu aproximativ 4.500 de ani, primele dovezi arheologice despre aceasta venind din Egipt.
În Vechiul Testament, mierea este menţionată de foarte multe ori. Iată un exemplu doar: când Domnul îi vorbeşte lui Moise (Ieşirea 3, 17) „Vă voi scoate din împilarea Egiptului şi vă voi duce în pământul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor, în pământul unde curge miere şi lapte".
Admiraţia pentru viaţa socială a albinelor o exprimau: Aristotel, Pliniu, Vergiliu Maro, reprezentanţi ai culturii elene şi latine.
Istoricul Xenofon, în lucrarea „Anabassis", spune că hrana daco-geţilor era formată în principal din legume, lapte simplu sau preparat, carne în cantităţi mici şi miere. Aceasta din urmă era folosită şi în negoţ. Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga afirmă că dacii făceau schimburi comerciale cu miere, grâu, ceară de albine şi piei de animale.
Importanţa ce se acorda meşteşugului stupăritului o denotă şi faptul că prisăcile erau cele mai preţioase danii ce se făceau însurăţeilor. Voievozii, cu ele răsplăteau faptele vitejeşti ale ostaşilor.
Ştiinţa certifică proprietăţile de nealterare ale mierii prin trei elemente chimice, aflate într-o armonie complexă. Primul element este zahărul, element chimic higroscopic. Aceasta înseamnă că mierea conţine foarte puţină apă în starea naturală, ceea ce face ca bacteriile şi microorganismele să nu poată supravieţui. Al doilea element este ph-ul acid al mierii, de obicei între 3 şi 4,5. Din cauza acidităţii ridicate, orice microorganism care ajunge în miere este distrus. Al treilea element este glucozoxidaza, o enzimă ce se găseşte în stomacul albinelor. Aceasta se descompune în două produse, acid gluconic şi peroxid de hidrogen. Cel din urmă este ultimul element care reuşeşte să ţină departe orice microorganism care ar putea să strice calitatea mierii şi să o determine să-şi păstreze proprietăţile peste ani.
Mierea este un aliment complet. Constituenţii majori ai mierii, care formează circa 99% din ea, sunt: apă (aprox. 16,5%), fructoză (aprox. 38,4%), glucoză (aprox. 34%), sucroză (aprox. 3,1%). Mierea este bogată în vitaminele A, B1, B2, B6, B12, C, PP, H, K.
Datorită compoziţiei sale deosebite, mierea a fost totdeauna pentru oameni un aliment deosebit de valoros din punct de vedere alimentar, fiind folosită şi ca tratament naturist şi în cosmetică .
Să vorbim de miere artificială? În general, cuvântul artificial va genera ruminaţie, o tendinţă de a merge până la urmă, raportat la perenitatea interesului uman, spre un fals.
Mierea de origine naturală are şi un miros de flori sau plante. Cealaltă are doar gust dulce, fără parfum.
Virtuţile mierii şi ale celorlalte produse apicole (ceara, polenul, lăptişorul de matcă, propolisul) sunt atât de numeroase, încât există o sumedenie de cărţi care merită consultate pentru a ne îmbunătăţi viaţa şi sănătatea.
Ca simbol internaţional al iubirii, mierea a fost un ingredient cheie în sărbătorile de nuntă de peste 4.000 de ani. Vechile familii din Babilon aveau ca obicei darul obligatoriu de nuntă: 32 kg de miere, fiind considerat un aliment aproape la fel de preţios ca aurul. Mărturiile există din cele mai vechi timpuri, încă din vremea Imperiului Roman. Pe atunci, la nunţile aristocrate, mirii ofereau invitaţilor 5 migdale învelite în miere. Migdala nu a fost aleasă întâmplător, pentru că alăturarea ei cu mierea era menită să avertizeze mirii despre dulceaţa căsniciei, iar miezul amărui simboliza părţile mai puţin plăcute ale vieţii în doi. Mirii trăiesc în preajma nunţii cele mai dulci momente din viaţa lor, urmate de „luna de miere", iar invitaţii se pot bucura şi ei de un simbol al zilelor dulci trăite de proaspeţii căsătoriţi.
Cercetătorii în domeniu afirmă că sintagma „luna de miere" ar veni de la popoarele nordice. Din cele mai vechi timpuri, aceste popoare au avut obiceiul de a impune tinerilor căsătoriţi ca, timp de 30 de zile după nuntă, să se hrănească cu hidromel, un amestec de apă cu miere şi anumite aromate. Aşadar să consume mierea ca regim alimentar de favoare. Desigur, în mod simbolic, prin aceasta se aminteşte tinerilor că trebuie să cultive în atmosfera căminului lor dulceaţa de miere a unor bune deprinderi de comportament şi a virtuţilor casnice ideale. Şi aceasta nu doar pentru 30 de zile, ci pentru întreaga lor viaţă.
***
Biblioteca Judeţeană Mureş dispune de un valoros şi cuprinzător fond de carte din domeniul creşterii albinelor - CZU 638, din care amintim doar titlurile: Albinele şi... noi, Apicultorul amator, Apicultura, A. B. C.... apicol, Bazele apiculturii, Bolile albinelor, Creşterea albinelor, Introducere în istoricul apiculturii româneşti, Lucrări în stupină, Manual de creştere a albinelor, Manualul apicultorului, Producerea mierii în faguri şi secţiuni, Produsele apicole: îndrumar pentru recoltarea şi valorificarea lor, Stupăritul nou, Viaţa albinelor.
(va urma)
