Sala mare a Palatului Administrativ din Târgu-Mureş a găzduit ieri, 28 februarie, conferinţa „Marea Unire şi vecinii României", susţinută de acad. prof. dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, unul dintre cei mai titraţi istorici români contemporani şi cel mai tânăr membru al Academiei Române.
Manifestarea, organizată de Instituţia Prefectului - Judeţul Mureş în colaborare cu Direcţia pentru Cultură Mureş, în prezenţa conducătorilor celor două instituţii - dr. Lucian Goga, prefectul judeţului, şi dr. Nicolae Băciuţ, directorul Direcţiei pentru Cultură, a prilejuit publicului prezent posibilitatea de a audia o lecţie de istorie bazată pe solide surse de informare şi documentare, pe faptul istoric dovedit, în niciun caz pe supoziţii, eseuri şi alte făcături cu pretenţii sau, mai rău (zicem noi) pe „suspiciuni rezonabile" (ca prin ştiinţa dreptului, ediţia actuală).
Istoricul, convins că în domeniul său de cercetare singurul lucru cert este trecutul şi oamenii care l-au populat, pledează pentru o abordare lucidă, echilibrată şi de bună-credinţă a materiei supuse cercetării, tranşând, cu decenţă dar şi cu convingere, între „specialist" şi „amator", încredinţat că „nu suntem nici mai vrednici, nici mai leneşi decât alţii", iar istoria nu trebuie prezentată celor tineri, „nici catastrofală, nici triumfală".
În context, aşadar, anul 1918, cu toate covârşitoarele sale semnificaţii, controverse şi conotaţii simbolice, este un moment „care ne îndeamnă la meditaţie, reconsiderarea trecutului şi pregătirea viitorului", în situaţia în care, în Anul Centenar, nu puţine sunt vocile care „neagă legitimitatea înfăptuirilor de atunci, le pun sub semnul întrebării sau al unui anumit provizorat".
Sintetic vorbind, expunerea susţinută, ieri, de acad. Ioan Aurel Pop susţine legitimitatea, elucidează semnele de întrebare, spulberă provizoratul. În plus, corectează ceea ce numeşte „formularea nefericită", conform căreia România ar împlini, la 1 Decembrie, 100 de ani, întrucât momentul 1918 marchează „reîntregirea" ţării, iar nu certificatul ei de naştere, Ţara Românească numărând, de fapt, o mie de ani de existenţă.
Foarte pe scurt, materialul prezentat (publicat, de altfel, în ediţia din 14 februarie a cotidianului nostru), este structurat pe câteva coordonate fundamentale: contextul geopolitic al Europei Centrale şi de Est, la începutul secolului al XIX-lea, marcat de importante mişcări de emancipare naţională ori având ca scop formarea statelor naţionale, nevoia unei conjuncturi internaţionale favorabile şi recunoaşterea de către marile puteri a deciziei de unire a provinciilor româneşti, existenţa unei puternice mişcări de emancipare în Ardeal, graţie elitelor clericale formate din preoţi, deopotrivă ortodocşi şi greco-catolici, a căror „concordie" în chestiunea unirii a conturat, în Transilvania, „cel mai laborios proces democratic", în fine, factorul principal care a stat la baza formării statului naţional unitar român - vizibil încă din secolul anterior, şi anume, „voinţa de unire a românilor, strădania de a-şi forma scutul lor, adăpostul lor, apărătorul lor - statul naţional". Evaluând rolul „vecinilor slabi", al „vecinilor puternici", al „marilor puteri" şi al liderilor, autorul conchide: „România s-a format din români şi pentru români, aşa cum Polonia era menită polonezilor, Lituania lituanienilor, Estonia estonienilor, Iugoslavia slavilor de sud etc. (…) marile puteri nu au făurit România, nici Polonia, nici Lituania etc., ci au recunoscut doar, la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, ceea ce deciseseră popoarele, iar popoarele acelea nu mai voiseră să trăiască nici în Imperiul Austro-Ungar, nici în Imperiul Ţarist, nici în Imperiul German, nici în Imperiul Otoman, ci în propriile alcătuiri politice".
Conchizând: ieri, la Palatul Administrativ, academicianul Ioan Aurel Pop, îmbinând rigoarea omului de ştiinţă cu sensibilitatea, eleganţa şi fineţea umanistului, vorbind despre Marea Unire şi despre evenimentele din anii următori, a evocat o epocă în care, cu toate frământările (pretenţiile teritoriale ale Rusiei, politica revizionistă făţişă a Ungariei), „cei care au condus ţara nu erau politicieni, ci oameni de stat". (Cine are urechi de auzit…)
Absolut lăudabilă iniţiativa gazdelor, care, iată, în aşteptarea mult trâmbiţatului Program de sărbătorire a Marii Uniri, au întreprins acest salutar demers, dând istoricului… ce-i al istoricului şi iubitorilor de adevăr - adevărul, de sub colb de „cronice bătrâne".
Academicianului i-a fost decernată, din partea Editurii „Vatra Veche", Diploma de Excelenţă.
