Dintre episcopii Râmnicului ne reține atenția în mod deosebit Calinic zis de la Cernica sau cel Sfânt. Arhimandritul Calinic de la Cernica, cunoscând îndeaproape nevoile și greutățile locuitorilor din satul Mănăstirii, a hotărât să înființeze aici, într-o clădire a Mănăstirii Cernica, școală, pe cheltuiala mănăstirii, scutind pe locuitori de orice contribuție. Cârmuirea județului Ilfov, căreia i-a fost trimisă adresa spre cercetare, aprecia fapta arhimandritului Calinic și ruga vornicia să dea cuvenita dezlegare. Și aprobarea nu s-a lăsat așteptată. Arhimandritul Calinic mergea astfel pe urmele unor înaintași de seamă, slujitori ai Bisericii, care au ajutat la luminarea poporului. Fapta lui este cu atât mai meritorie, cu cât în județul Ilfov interesul față de școala sătească al celor mai mulți stăpâni de moșii, precum și al autorităților, până pe la 1844, era foarte mic, ori lipsea cu desăvârșire.
Pentru vrednicia și viața sa îmbunătățită, arhimandritul Calinic a fost ales, în septembrie 1850, episcop al Râmnicului. A fost hirotonit în biserica Mitropoliei din București, apoi înscăunat la Craiova, căci reședința vlădicească din Râmnic era arsă. Spunea domnitorul Barbu Știrbei cu prilejul investiturii Sfântului Calinic, ca episcop la Râmnicu Vâlcea, că este bucuros de urcarea sa pe acest scaun episcopal și aduce cuvinte extrem de elogioase la adresa acestuia manifestându-și, în același timp, încrederea că va fi pildă demnă de urmat pentru arhierei și preoți în același timp. Episcopul Calinic spunea cu ocazia investiturii cuvinte frumoase, cuvinte de mângâiere și de nădejde pentru cei din jur. Deși era destul de înaintat în vârstă când i s-a dat cârja vlădicească, totuși a izbutit să realizeze lucruri de seamă în eparhia sa. Încă în timpul cât era la Craiova, a redeschis seminarul, desființat în 1848, pe care l-a mutat apoi la Râmnic. După ce s-a stabilit la Râmnic, a refăcut reședința, catedrala, chiliile din jur și seminarul. La 25 februarie 1852, Sf. Calinic raportează domnitorului măsurile ce s-au luat pentru repararea ruinelor de la Râmnicu Vâlcea, și anume, refacerea bisericii episcopale și a clădirilor seminarului. La 11 octombrie 1854, Sf. Calinic cere domnitorului fonduri, ajutor pentru zugrăvirea catedralei episcopale din Râmnic.
Iubitor de carte, a înființat la Râmnic o tipografie, în care a tipărit numeroase cărți de slujbă și de învățătură. A militat pentru introducerea limbii române la slujbele bisericești. Astfel că, la 14 aprilie 1863, Sf. Episcop Calinic înștiințează pe egumenul mănăstirii Jitianu despre introducerea limbii române la slujbele bisericești, înlocuind limba greacă. Cu puțin timp înainte de moarte, a donat tipografia orașului Râmnic. A fost un adept convins al Unirii Principatelor, fiind membru al Divanului Ad-Hoc din 1857, al Adunării Elective din 1859, dând și câteva pastorale prin care îndemna pe preoți și credincioși să sprijine acest act. Episcopul Calinic a rezidit din temelie schitul Frăsinei din munții Vâlcii, dându-i rânduielile de viață monahală din Muntele Athos. În 1864, a obținut de la domnitorul Cuza scoaterea schitului de la secularizare. A ajutat apoi la ridicarea sau la refacerea a numeroase biserici și mănăstiri. Dar ceea ce este vrednic de subliniat la episcopul Calinic este viața sa duhovnicească, trăită în post, rugăciune și milostenie, fapte pentru care credincioșii îl socoteau sfânt.
Un alt aspect din viața Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica este implicarea sa pe tărâm social. Trebuie scos în evidență un aspect din viața lui Calinic, și anume acela al sfințeniei vieții sale. Toți contemporanii lui au rămas impresionați de multele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea și de blândețea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare de boli trupești, de posturile și privegherile sale. Biograful său Anastasie Baldovin scria că avea liste de persoane cărora le împărțea permanent ajutoare și că atunci când hirotonea preoți le dăruia cărți folositoare de suflet și chiar bani de drum. Viața plină de înfrânări pe care o ducea (nu consuma carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), bătrânețea care se simțea tot mai apăsătoare l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-și scrie testamentul. Între altele, scria că după moarte nu lasă nici bani de îngropare și de pomenire, deoarece tot ce-a avut a împărțit celor săraci și pentru refacerea Episcopiei. În felul acesta, a înțeles să pună în practică votul călugăresc al sărăciei de bună voie. Și-a dat obștescul sfârșit în ziua de 11 aprilie 1868. A fost îngropat în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe, ctitoria sa. Pentru sfințenia vieții și pentru faptele sale de milostenie, în 1950, Sf. Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților, fiind prăznuit în fiecare an, la 11 aprilie.
