Apărut recent, cel de-al doilea volum publicat de Mircea Duca, Crepusculul vârstelor, Editura DidacticArt, 2018, marchează o relație mai profundă a omului Mircea Duca cu poezia: „Scrisul său se dezvăluie tot mai mult ca act de devoțiune, o formă de manifestare a credinței că prin exersarea sa ritualică se revelează măcar o câtime din misterele și miracolele vieții prin care a avut norocul să treacă", spune editorul volumului, în Cuvânt înainte (p.5). „Nu ne adunăm,/ ci ne risipim,/ pe colbul drumurilor,/ tot căutând/ Calea" (Da, p. 40) se confesează autorul, iar calea pare a fi o împăcare cu trecutul. Tonalitatea elegiacă răzbate din majoritatea textelor, melancolia fiind starea dominantă. „Eu nu mai sunt decât cea/ mai rămas din mine,/ un pic de azi pe mâine,/ un pic din ce-am fost,/ cu care încă mai pot să visez,/ în rest, un fel de a fi/ uitând, mereu uitând./ În amintire însă,/ mă simt." (Stare, p. 52) Avem aici o poezie a bilanțului, o dare de seamă a cine este Mircea Duca și în ce relație se află cu toposul în care trăiește, cu timpul, cu iubirea etc.: „Cine sunt eu?/ Mircea Duca, cel care/ n-a plecat și nu s-a întors/ din Tg.-Mureș niciodată. (Filă de jurnal, p. 7) sau „Mircea Duca e un trecut mărturisit,/ născut dintr-o năzbâtie a părinților/ care l-au iubit până mult mai departe." (Poate, p. 66)
Spațiul în care se mișcă poetul pendulează între oraș și sat: Tg.-Mureș e spațiul prezentului, iar universul rural de obicei e legat nostalgic de copilărie, adică de trecut: „miriște, trifoi,/ buruieni, mătrăgună,/ urzici..." definind „Bucurii în pielea goală..." (Tablou rural, p. 22)
Mai există în volum câteva texte ce vizează raportul dintre eu și țară, texte ce se integrează armonios în carte deoarece se înscriu firesc și în seria de iubiri trecute, de ratări, de speranțe neîmplinite. Mândria, bucuria de a fi român o regăsim în Rugăminte sau în Eu, dar găsim și revoltă și sentimentul dezrădăcinării în Sentiment 1, Sentiment 2 și Sentiment 3: „Eu sunt străin/ în propria mea țară..." (Sentiment 3, p. 46)
Poezia are, pentru Mircea Duca, o valență terapeutică, o funcție cathartică, ea îl conduce spre împăcarea cu destinul. Chiar dacă scrie despre trecut, o face din prisma prezentului, conștient de trecerea timpului și decantează cu luciditate emoția ce se naște din evocarea trecutului și o transpune într-un discurs liric actual. Se înscrie în descendență modernistă, conectată la suflul optzecist, multe din poeziile sale având un ritm intern, ludic, pe alocuri, păstrând însă metafora în centrul expresiei poetice.
Mircea Duca nu caută revoluționarea poeziei, ci doar bucuria rostirii ei. Vede în creație un mijloc de înnobilare a existenței proprii și speră că ea are și o forță iradiantă, că o poate înnobila și pe cea a cititorilor. „Sunt pajul unui vers regal,/ păunul cuvintelor cu trandafiri,/ sfiala din căușele fântânii,/ cu care plânsul, domniță,/ ni l-am potrivit./ Și am îngenunchiat,/ și am fost fără să știți/ o piatră dintr-un vechi castel,/ despre care, în cronici chirilice,/ s-a spus/ c-a fost odată. (Hronic, p. 62)
