O rugăciune curată, sfântă și mijlocitoare s-a dovedit și la noi, ca de fapt în toată creștinătatea, mult folositoare. Sfinții trăind în Hristos ușor, pot cunoaște voia lui Dumnezeu și se roagă neîncetat pentru noi.
Este știut că fiecare năvălitor peste glia străbună a căutat mai întâi să-și potolească foamea și setea și apoi prin minciună, promisiuni și amenințări să vatăme sufletul neamului românesc, forțând pe mulți să-și lepede credința. Dar, cea mai încercată familie românească a fost aceea a ardelenilor, iar cei mai năpăstuiți, prigoniți sau uciși au fost ierarhii, preoții și călugării români. La început, populația autohtonă românească ortodoxă a primit cu dragoste pe mulți persecutați, așa cum este cazul husiților. O dată cu luteranismul, încercările de câștigare a românilor ortodocși au devenit metode de „convertire" a autohtonilor, iar, în ce privește religia, foloseau și mijloace de deznaționalizare prin căsătorii fără voie sau mixte. Nici catolicismul n-a fost mai prejos, iezuiții căutau mlădițele domnești pentru succesiuni, cazul lui Iancu de Hunedoara și Nicolae Olahul. Prinții luterani, prin emisarii lor, au tradus în limba română Catehismul luteran (1544) și au înlesnit prozelitismul prin tipărirea multor cărți în limba noastră, culminând cu activitatea diaconului Coresi în Șcheii Brașovului.
Calvinii și prinții lor, majoritatea maghiari, mai fanatici, având în doctrină și concepția predestinării, au declanșat o înverșunată propagandă pentru câștigarea românilor după martirizarea Domnului unirii tuturor românilor: Mihai Viteazul. Represaliilor au căzut victimă clericii știuți și neștiuți și cei doi mitropoliți de Alba Iulia Iorest și Sava.
Mitropolitul mărturisitor Iorest păstorește Alba Iulia doar trei ani (1640-1643), dar viața lui în Hristos a căpătat arhierie veșnică. Nu se știu prea multe date despre el, dar sigur s-a născut în Transilvania, a învățat carte și apoi de mic a mers la mânăstire - mai întâi la ctitoriile lui Ștefan cel Mare din Transilvania: Feleac și Moisei - și apoi la Putna, unde a fost ridicat la treapta de preot. Făcându-se cunoscut și destoinic în ale credinței, trăirii și chivernisirii, Vasile Lupu, Domnul Moldovei, recomandă pe Ilie-Iorest lui Gheorghe Racoți I ca vrednic de scaunul de mitropolit, după trecerea către Domnul a lui Ghenadie II. Ales mitropolit, după tradiție, este hirotonit la Târgoviște, iar Matei Basarab îl înzestrează cu multe cărți și odoare, precum și cele necesare tipografiei din Bălgrad.
Odată cu ridicarea pe scaunul mitropolitan, Iorest începe o susținută activitate de apărare a dreptei credințe și a ființei neamului românesc prin slujbe, predică, tipărituri, disciplina clerului și legături mai strânse cu toți românii. După Sinodul de la Iași, 1642, mitropolitul este urmărit de autorități, i se interzic vizitele pastorale, i se pun în seamă fapte necreștinești și mulți clerici nemulțumiți îi aduc învinuiri. Este acuzat de zâzanie confesională, fiindcă a condamnat tipărirea în grai românesc a Catehismului calvinesc, la Prisaca (1642). Este, astfel, judecat, scos din scaun și condamnat la închisoare nouă luni. Între timp scaunul este ocupat de Simion Ștefan, care-i continuă activitatea. Ieșind din închisoare, pleacă la Putna, cu condiția să fie achitată suma imputată de 1.000 de taleri. În Moldova este bine primit. Cu o recomandare a ierarhilor moldoveni, Iorest pleacă la Moscova după ajutoare și oferă moaște ale Sfântului Dimitrie din Tesalonic. Reîntors, achită datoriile către principele Racoți din Ardeal și slujește fără opreliște în Moldova, nu-i exclus și în Țara Românească.
Trece către Domnul la Putna, la 12 martie 1678, fiind plâns de creștinii români din toate provinciile românești și socotit apărător și mărturisitor al credinței ortodoxe. Pentru viața sa deosebită și pentru faptele sale mărețe din timpul viețuirii pământești, mitropolitul Ilie Iorest este cinstit ca sfânt de Biserica Ortodoxă Română, fiind prăznuit în fiecare an, la data de 24 aprilie, alături de alți mari sfinți ierarhi ai neamului nostru românesc.
