„Nu suntem păsări călătoare!"

Ulița satului în care am copilărit este aproape pustie, rar mai vezi copii pe stradă, sau bătrâni, la poartă, pe o bancă. Satul din copilăria mea nu mai există demult. Oamenii s-au schimbat, părinții și bunicii au trecut în veșnicie și se odihnesc în cimitirul de lângă biserica veche. Încerc să păstrez casa părintească, curtea și grădina în care am copilărit. Mai am doar un câine, bătrân, legat cu un lanț într-un colț, care se bucură sincer când merg acasă. Vreau să alung pustiul din jur, îngrijind pomii fructiferi, vița de vie și stupii cu albine. Important că mă simt bine, că regăsesc atmosfera ceea patriarhală, liniștită, când eram fericit, lângă părinți. Băiatul meu a copilărit și el aici, acum este plecat peste ocean, iar copiii lui nu cunosc limba română, nici nu sunt interesați, cel puțin deocamdată, să descopere lumea de vis în care am trăit noi. Mă amăgesc cu ideea că, într-o bună zi, vor veni și-mi imaginez cum vor alerga prin grădină, după fructe, cum se vor bucura de rândunicile care și-au făcut cuib în grajd și, de peste treizeci de ani, se întorc în fiecare primăvară, la cuibul lor. Toamna își iau rămas bun și pleacă undeva departe, în sudul Africii, iar când dă colțul ierbii se întorc acasă, la cuibul lor. În mod sigur nu mai sunt cele bătrâne, ci puii lor, alte și alte generații care n-au uitat de unde au plecat. Privindu-le zborul și chemările vesele, mă consolez cu ideea că, dacă puii de rândunică se întorc la cuibul unde s-au născut și au crescut, poate și puii oamenilor se vor întoarce, odată și odată, în locurile unde au copilărit, unde s-au născut. Nostalgia locurilor natale te cheamă, oricât de prosper ți-ar fi traiul pe alte meleaguri. Tocmai de aceea nu vreau să vând casa părintească, să o înstrăinez. Asemenea rândunelelor care își peticesc cuibul cu lut în fiecare primăvară, fac și eu. Am găsit un meșter renumit, care a lucrat prin străinătate și-mi repar casa părintească, îmi cârpesc cuibul. Poate, într-o bună zi, tinerii României se vor întoarce acasă, iar ulițele satelor vor fi din nou pline de copii!

Cât trăiau părinții mei, în fața casei era o bancă din lemn. Duminica, după amiaza, și în zile de sărbătoare așteptau trecerea timpului peste ei, în povești din lumea satului.

În satul meu există un singur cuib pentru berze, așezat într-un stâlp de electricitate. Primăvara vin din țările calde, iar toamna pleacă. Anul acesta au suferit din cauza zăpezilor târzii. Dacă și berzele se întorc la cuibul lor, de ce nu s-ar întoarce și copiii României risipiți prin lume?

Vremelnicii guvernanți ai României democrate nu întreprind nimic pentru cele 4 milioane de români risipiți prin lume. „Ce să facem acasă, chiar nu vedeți situația din țară? Noi nu suntem păsări călătoare! Normal să trăim cu nostalgia după locurile natale, dar, acolo, cuibul nostru a fost distrus. Aici, printre străini, ne simțim mai în siguranță…", mi-a declarat un tânăr român, cu dublă cetățenie, stabilit în străinătate. De aproape trei decenii, politrucii, ajunși să ne conducă destinele, nu fac altceva decât să distrugă cuibul celor care au plecat în alte țări mai calde.

Lasă un comentariu