„Regimul maghiar a ajuns o groază... Tratare mai brutală, mai nedreaptă și mai lipsită de cel mai elementar simțământ de omenie decât aceea pe care ungurii o impun naționalităților nemaghiare nu s-a întâlnit niciodată în decursul istoriei (...) toate celelalte popoare din acest regat trebuie să muncească numai în folosul nației stăpânitoare (...) Este cunoscut că la Seminarul de la Budapesta seminariștii români sunt opriți de a vorbi românește - la Universitatea din Cluj este un singur curs de literatură română propus... Judecătoriile, de la mic până la mare, cancelariile administrative, ordinele ministeriale, textul legilor - toate își găsesc rostirea în limba maghiară... Banii românești mai slujesc spre a plăti jandarmii care arestează pe gazetarii români, zbirii care omoară pe alegătorii români ce au nenorocirea de a se duce la urnă spre a vota pe unul dintr-ai lor. Patru milioane de români, sunt reprezentați în camera de la Budapesta de cel mult 8 sau 10 deputați, pe când Ungurii adevărați, opt milioane cel mult, împreună cu Evreii, sunt reprezentați prin mai multe sute" (academician A.D. Xenopol, 1913).
Neștiința de carte, goana după mirajul bunăstării materiale și reaua credință îi fac pe unii români, hai să le zicem naivi, să creadă că prin etapa autonomiei Transilvaniei, iar apoi prin aceea a alipirii ei la Ungaria, vor fi mai fericiți, mai „occidentalizați", nebăgând însă în seamă cum i-au tratat maghiarii acum 171 de ani pe românii din Transilvania. Atunci, printr-un joc istoric defavorabil nouă, în 1867, Viena imperială avea să cadă în agonie și, după ce pierduse războiul cu franco-prusacii (1859-1866), încheind un Pact compromițător cu nobilimea ungară (cu speranța că Imperiul nu se va dezmembra) prin care puterea politică, împărțind-o cu Ungaria, aparținea de fapt unui guvern unic care, girând regimul dualist austro-ungar în Transilvania, îi va supune din păcate pe români la o îndoită asuprire: și austriacă, și ungară. Miza încheierii acestei înțelegeri consta tocmai în dorința arzătoare a Ungariei de a îndrăzni să facă, samavolnic și fără să consulte 2/3 din totalul populației românești, ceea ce nu s-a mai făcut niciodată în istorie: să anexeze Transilvania la Ungaria! Momentul acesta istoric, când Franz Joseph devenea acum și împărat al Austriei (1848-1916) și rege încoronat al Ungariei (1867-1916), ar trebui să dea de gândit atât românilor care nu știu cum a fost atunci când Transilvania a fost la „discreția" Ungariei, cât și ungurilor care disprețuiesc adevărul istoric, invocând apartenența Transilvaniei la Ungaria timp de un mileniu, într-un context internațional când, iată, ungurii nu au stăpânit legal, singuri, Transilvania, nici măcar în cei 51 de ani și câteva luni de administrare (1867-1918), ci tot sub „aripa" austriacă!
Altfel spus, din 1867, avem de-a face cu o Ungarie, ca regat în „reconstrucție" în monarhia habsburgică, dispunând de autonomie limitată și de „protecția" Vienei în atitudinea de colonialism adoptată de nobilimea maghiară. Prin pactul din 1867, Ungaria s-a prevalat de poziția privilegiată la care a fost ridicată de Viena și a început, nu numai față de românii din arcul carpatic, un genocid cultural sub al cărui „tăvălug" nivelator, contrar în mod absolut oricăror idei de drept internațional, și-a constituit și, gradual, consolidat Statutul Unitar Maghiar.
Desigur, studiul de față ignoră cum i-au maghiarizat ungurii pe ruteni, slovaci, sârbi, croați, țigani, evrei, dar extrem de sugestivă este situația existentă în noua lor „colonie", „perla" Transilvania, unde maghiarii nu ajungeau nici măcar la jumătate din totalul populației (a se vedea Memoriul, din 1881, întocmit de ministrul de externe ungar Kalnoky) și, pentru a se răsturna raportul de forțe, iredentiștii Budapestei au practicat o violentă deznaționalizare (M.G. Lehr), impunând în Transilvania o serie de legi șovine care vizau: ștergerea totală a identității românilor, integrarea radicală a Transilvaniei în structurile Ungariei, proclamarea națiunii maghiare ca „unitară și independentă", discriminarea etnică etc.
