Tot de la Nicolae Berman aflăm: „într-o zi frumoasă de primăvară, un ofițer maghiar ne-a anunțat că vom fi duși în afara țării, într-un loc unde vom putea munci cu familia noastră". Samuel Csernovits: „după trei săptămâni, în ziua de 27 mai 1944, ne-am încolonat și am pornit către gară, exact pe strada unde locuiam". Susana Riegelhaupt: „în prima zi din iunie, ne-au aliniat pe câmp, unde am și rămas o noapte. A doua zi ... am mărșăluit spre gară, în timp ce o parte din locuitorii Reghinului ne batjocoreau și râdeau de noi". Leopold Karpelesz: „La gară, un cetățean supravegheat de autorități, ne-a dat la fiecare câte un corn pentru drum...". Marta Grün: „Când ne-au îmbarcat în trenuri, bătrânii au început să spună Rugăciunea Morților, ei simțeau că totul se termină".
Amintirea călătoriei este unică: îmbarcați în vagoane, câte 70-100, cu o găleată cu apă de băut și una pentru necesități, călătorind zile în șir cu două-trei opriri, într-o căldură insuportabilă, cei vii împreună cu cei morți de oboseală, înghesuială, boală sau bătrânețe, până la stația finală: Auschwitz.
Oameni în haine vărgate i-au întâmpinat pe deportați, grăbindu-i la coborâre, să-și lase bagajele și să se încoloneze. Erau evrei polonezi. Le șopteau să se declare sănătoși și în vârstă de peste 18 ani. Atmosfera primirii părea idilică. Nicolae Bermarf: „bătrâni evrei se rugau cu Cartea Sfântă în mâini, copii veseli se jucau, cânta muzica, totul era în așa fel aranjat încât să crezi că acolo e de fapt un oraș, în care totul se desfășoară normal".
Iluzia urma să fie repede spulberată. Deportații, încolonați câte cinci, erau duși la selecție: bătrânii, copiii, femeile cu copii mici de o parte, tinerii de alta. Primii mergeau direct la gazare, ceilalți la muncă. Selecția era făcută de un medic în uniformă. Ladislau Grün: „în fața mea a ajuns un ofițer foarte elegant. Era Mengele. M-a întrebat câți ani am iar tata a răspuns în locul meu: 17. Mengele mi-a zis „poți să treci" și așa am scăpat de la o gazare eminentă".
O reacție surprinzătoare au avut evreii deja aflați în lagăr: „Suntem evrei din Polonia și suntem aici de 5 ani. Vă batem pentru că sumeți niște tâmpiți. Știați că suntem aduși la moarte, iar în loc să vă răzvrătiți, să ne salvați și să muriți în luptă împotriva fasciștilor, ați preferat să nu faceți nimic și să veniți aici să muriți ca proștii!" Nu puteau crede că noii veniți nu știau ce se întâmplă în lagăre.
A urmat schimbarea. Tunși complet, îmbrăcați în zdrențe, adăpostiți în blocuri imense, în care nimeni nu avea suficient loc pentru a sta sau a se mișca, intimitatea dispărând cu desăvârșire, deținuții au învățat repede că nu au dreptul decât de a munci până la epuizare, de a fi bătuți și umiliți până la pierderea demnității, că personalitatea lor a fost înlocuită de un număr tatuat pe braț. „Eu aveam numărul 72045, iar tatăl meu 72046. Acest număr mi-l aduc aminte și noaptea în somn" povestește Ladislau Grün.
Extrem de puternice sunt amintirile legate de programul zilnic: apelurile interminabile pe platou, indiferent de vreme; marșurile spre locul de muncă sub supravegherea soldaților cu câini; hrana lipsită de orice gust și consistență „servită" din ligheane fără tacâmuri; o foame cronică, chinuitoare; mersul la toaletă la ordin, numai în formație completă; acei sau acele kapo dintre deținuți, mai sadici adesea decât ofițerii S.S.; peste toate, zecile de morți, zilnic, pe lângă cei gazați sau împușcați, și mirosul greu și dulceag care venea dinspre crematoriu.
(Va urma)
