Acei dintre americani care au condamnat atitudinea „naționalităților" - spune corespondentul Telegrafului - au fost numai simpatizanții lui Apponyi, care asemeni lui, nu au dreptul să se numească nici ei „apostoli ai păcii". Aceștia ar fi „jandarmii" Americii, companiile, trusturile, unii capitaliști, în frunte cu mentorul lor, Carnegie „regele oțelului", prietenul lui Apponyi. Deoarece, oricât de mare libertate ar fi în America, știu cum să o reducă la robie și slugărnicie, dacă au interesul - constata același corespondent. Ei pot să-și impună punctul de vedere cu ajutorul capitalului; nemaidând slujbe și nemaidând salarii muncitorilor. Și „Ce este mai rea decât foamea și pentru ca să ai pâine, ce nu faci?".
Întors acasă, caracteristic pentru firea sa și moravurile politice ale vremii, Apponyi Albert se lăuda că a fost primit foarte bine în America și că doar slovacii au manifestat împotriva lui.
Modul real în care a fost primit l-am expus deja, insistând justificat asupra acțiunii pentru faptul că ea a contribuit mult la maturizarea conștiinței politice a românilor din America și la catalizarea luptei lor unite în direcția aspirațiilor de unitate națională, de unire a Transilvaniei cu România.
În cadrul campaniei de laude pe care i-o aduce lui Apponyi presa guvernamentală, un grup de profesori de la Facultatea de drept a Universității din Budapesta, având idei politice asemănătoare cu ale lui Apponyi, propun ministrului învățământului ca acesta să fie numit într-un post vacant de profesor universitar, fără concurs. Ministerul a respins însă cererea (se spunea că la sugestia Curții imperiale - ceea ce nu este însă sigur).
Aceeași Facultate juridică de la Budapesta, în cadrul campaniei sus amintite, a făcut și o intervenție la parlamentul suedez, pentru ca acesta să influențeze cercurile competente în a-i acorda contelui Apponyi premiul Nobel pentru pace datorită activității sale depuse în „interesul păcii universale". Desigur, vanitatea politicianului ungur nu a fost satisfăcută.
În ceea ce-i privește pe românii din Transilvania, ei au urmărit realmente cu interes această vizită și, după cum consemna presa națională, felicitau din tot sufletul pe slavii și românii din America, dorindu-le ca totdeauna să aibă „aceeași ținută bărbătească" atunci când va fi vorba să arate lumii ce „fel de oameni fac pe stăpânitorii în Ungaria".
Este semnificativ pentru importanța momentului politic de la 1911, că românii din America, nici până în 1918
n-au uitat vizita lui Apponyi, aceasta găsindu-și un loc amplu în „Petiția episcopiei române ortodoxe din Statele Unite ale Americii de Nord către președintele Woodrow Wilson", elaborată la Congresul de la Youngstown din 9-10 martie 1918, unde la punctul II se consemna: „În sufletul nostru s-au trezit doruri și patimi de răzbunare atunci, dar le-am înnăbușit, din respectul față de capul și constituția acestei țări, în care noi am fost socotiți și tratați cu dreptate.
Contele Apponyi a încoronat la Cleveland, Ohio, monumentul lui Kossuth - eroul revoluției ungare din 1848 - dar nouă, în țara pe care am apărat-o, acest conte și slujitorii săi, nu ne-au dat voie să ridicăm un monument, măcar unuia dintre eroii noștri.
Am ridicat o singură cruce cu chipul lui Hristos, cel răstignit în amintirea și locul Adunării Naționale din 1848 - pe Câmpia Libertății lângă Blaj - dar slujbașii, într-o noapte, i-au pus dinamită.
Contele Apponyi lăuda și admira organizațiunile școlare, bisericești și sociale ale ungurilor emigrați aici, de câțiva zeci de ani. Vorbea de lipsa de cultură și educație a naționalităților din Ungaria, dar nu mărturisea că, conții și guvernele ungurești poartă vina și răspunderea, persecutând școlile, bisericile și oamenii noștri cu care [...]. Nu fără motiv s-a revoltat sufletul nostru împotriva lui și a misiei lui.
Deputatul național român dr. Aurel Vlad, scria din Orăștie, în 2 martie 1911, către ziarul românilor din America, relatând că le-a urmărit activitatea și cunoaște calitatea articolelor din „Românul" scrise de prietenul său V. E. Moldovan. S-a gândit să le scrie și el „fraților din America", deoarece prins de focul luptelor de acasă nu avusese până atunci vreme. Îi asigură, cu această ocazie, pe românii americani de faptul că și „Poporul maghiar asemenea s-a săturat de grofi, și a văzut că noi suntem pe o formă robi ai grofilor ca și ei, neam de sânge maghiar". În ce privește idealul național al tuturor românilor, le scrie, îmbărbătându-i: „Nu cred să mai treacă zece ani, până când românii vor putea culege rodul luptelor și suferințelor ce le-au îndurat". Prin ziarul „Românul", V E. Moldovan, de patru ani poartă lupta în America, deșteptându-i pe frații de acolo și A. Vlad le trimitea acum un înflăcărat imbold: „Până la izbândă nu mai avem mult. Urmați bunul îndemn și întăriți-vă inimile, că dreptatea e cu noi, iar dreptatea trebuie să învingă!".
Spre sfârșitul anului 1911, apare și ideea unui „impozit național" de 5 cenți pe care să-l dea fiecare român din America pentru „Fondul gazetarilor români" de acasă, din care să se ajute ziariștii români condamnați la închisoare și amenzi, precum și pentru acoperirea cheltuielilor campaniei electorale a deputaților din cercurile românești. Tot în iarna anului 1911 se anunță că se va deschide o filială a băncii „Albina" la New York, fapt pozitiv, având în vedere că e cunoscut rolul financiar al acesteia în susținerea luptei naționale generale a românilor.
Anul următor, odată cu izbucnirea tulburărilor în Balcani, „butoiul cu pulbere al Europei", românii din America prind speranțe noi, exprimându-le deschis prin condeiul unui distins și aprig ziarist, C. R. Pascu. Trecând în revistă situația Turciei care era în război cu Italia, precum și intențiile Bulgariei și Serbiei de a ataca Turcia, se ocupă atent și de poziția României în conflict, care era înclinată să intervină intenționând să apere interesele românilor din Macedonia.
Perspectiva implicării României în război a umplut sufletele românilor din America de „bucurie și nădejde în viitorul neamului nostru" deoarece aceștia se gândeau la frații lor din Transilvania, iar C. R. Pascu declară deschis că: „Va veni timpul poate într-un viitor cât de apropiat, când [România - n.n.] va interveni și în favoarea noastră, ca să scăpăm și noi de dominațiunea asupritoare a aristocrației ungurești". Era, credem, o formulare cât se poate de clară a aspirației românilor din Statele Unite ale Americii pentru unirea Transilvaniei cu România.
Tot atât de clară, credem, ca și semnificația politico-națională a acțiunii din 1911 împotriva lui Apponyi Albert, unul dintre cei mai fervenți reprezentanți ai dualismului austro-ungar. Românii din Statele Unite s-au dovedit astfel capabili de solidaritate în realizarea acestei mișcări de protest, așa cum vor fi uniți și de-a lungul anilor următori în lupta susținută pentru realizarea unității naționale.
(va urma)
