Ambasadorul J. J. Jusserand transmite demersul Misiunii Patriotice Române la Paris, dar răspunsul, apreciază V. Stoica, în memoriile sale, nu a fost mulțumitor. Nici chiar printre români, Misiunea nu a întâlnit peste tot și întotdeauna înțelegere și aprobare. La o întâlnire cu redactorul ziarului America, acesta susținea că din moment ce era o lege a recrutării, nu se vor găsi destui tineri români să formeze o legiune și care să meargă pe frontul francez. Totuși, este de remarcat observația acestuia, observație potrivit căreia membrii Misiunii „erau foarte însuflețiți și ziceau că sunt toate aranjate și sunt siguri de reușita misiunii lor".
Chiar dacă șansele nu le erau favorabile, așteptând totuși momentul în care guvernul american ar fi putut avea nevoie de trupe suplimentare pe front, Misiunea, ce își schimbase între timp numele în Misiunea Patriotică Națională, activa neobosit în această direcție. Mărturie stă discursul lui Vasile Lucaciu de la Detroit, din septembrie 1917, când îi chema pe toți tinerii români să fie pregătiți să ia armele, ca atunci când vor fi chemați la lupta pentru dezrobirea fraților lor să-și poată face imediat datoria. O altă mărturie o constituia cuvântarea lui V. Stoica de la marea adunare din Cleveland, din 23 septembrie 1917, unde au participat 3.500 de români pe care i-a chemat în cuvinte calde să fie gata să lupte pentru cauza românească. El le cerea mereu celor tineri și dornici de o viață liberă să-l urmeze pentru a alcătui mult visata Legiune românească. Aproape toți din sală răspunseră chemării, ridicându-se în picioare în tunete de aplauze.
V. Stoica era un foarte bun orator, gata oricând să-și înflăcăreze publicul.
Este interesant de văzut foarte pe scurt și în limita datelor de care dispunem, cum a fost receptat în țară dezideratul Legiunii românești. Scriind despre această mare speranță, ziarul România o considera ca fiind cea mai bună dovadă pentru unitatea sufletească a neamului, pentru ideea de stat unitar român. Venirea românilor din America pe frontul din România ar fi extrem de grea, așa încât s-a născut necesitatea înființării unui corp de voluntari români care să lupte în cadrul armatei americane de pe frontul francez, dând astfel și o superioară semnificație de înfrățire cu generoasa protectoare din Occident. Neamul Românesc scria în demersurile lui V. Lucaciu în acest sens. România completează știrea, arătând că activitatea lui Lucaciu nu putea fi urmărită decât cu bunăvoință de către aceia care înțeleg însemnătatea prezenței tricolorului românesc pe frontul francez. Se mai menționează, tot în România, că și ziarul Mișcarea vorbea despre „batalionul românesc", care deja ar fi și plecat din America. El ar fi opera părintelui V. Lucaciu, care, în acest caz, ar fi una dintre cele mai vrednice de laudă. Evident, perceperea în România era exagerată. Speranțele erau considerate deja împliniri. Era firesc. Și Ardealul din Chișinău, redactat de Onisifor Ghibu, înregistra exaltat, plin de speranțe, că românii din America trimit câteva zeci de mii de ostași ca să lupte sub faldurile steagului românesc, pe frontul francez. Dintre românii americani - era informat Ardealul după Libertatea din S.U. A., care se primea la Chișinău - s-au înscris până acuma ca voluntari în armata americană peste 20.000 de inși. Fruntașii ardeleni plecați în America vor veni și ei în Franța. Părintele Moța va sosi ca preot militar, V. Stoica va merge ca ofițer, iar părintele Lucaciu, se spune în articol, „va fi un sfetnic pe lângă oastea românească de acolo și pe lângă autoritățile americane și franceze".
Să ne întoarcem însă la Statele Unite, unde în primăvara anului 1918, atât Misiunea, cât și emigranții erau destul de dezamăgiți de evoluția lucrurilor, ca și de așteptarea pe care o considerau zadarnică. Se pare că au apărut și câteva cazuri de sustragere de la serviciul militar, care au atras și niște comentarii extrem de dure în seria de articole intitulate Ce fac alte neamuri și ce facem noi, în care ziaristul C. R. Pascu își dă frâu liber tuturor nemulțumirilor, văzând că „Legiuni sârbești, italiene, boheme și poloneze s-au făcut și se fac", dar nici una românească.; C. R. Pascu era însă nedrept. Efectiv, Misiunea a mișcat toate pietrele, dar dacă acesta era firul politicii americane, ea nu avea nicio vină. Iar cu legiunile pe care le menționa, lucrurile nu stăteau chiar așa. Mai era nemulțumit C. R. Pascu și pentru că „nu s-a făcut nicio mișcare care ar fi atras asupra noastră atențiunea generală" și care „să se fi înregistrat în ziarele americane ca o faptă vrednică de trecut în istorie". Nici aici nu avea dreptate.
Când, la începutul lui mai 1918, ajunge și în America vestea că 18.000 de români prizonieri din armata austro-ungară au cerut să formeze o legiune care să lupte în cadrul armatei italiene împotriva ungurilor, entuziasmul și optimismul își fac din nou loc în presa românească din Statele Unite.
Speranțele renasc spectacular atunci când The Washington Post, din 27 iunie 1918, comentând propunerea avansată de senatorul Hitchock, de a se forma o legiune recrutată din rândul popoarelor slave, constată că distinsul senator a făcut o regretabilă omisiune cu românii din Transilvania și Bucovina, precum și cu italienii din Trentino (care, însă, erau totuși puțini în Statele Unite), nemenționându-i și pe aceștia alături de polonezi, cehi, slovaci și sârbi. Ca un act de justiție, românii și italienii trebuiau și ei incluși pe listă, constata influentul ziar american, explicând că românii din America doresc cu ardoare să lupte pentru eliberarea celor 4.000.000 de români ardeleni asupriți, a căror dorință fierbinte era să se unească cu compatrioții lor din regatul României. Având în vedere că numărul emigranților români din Statele Unite era de circa 200.000, cei mai mulți fiind bărbați necăsătoriți, de vârsta corespunzătoare încorporării, dacă ei ar fi fost incluși în legiunea precizată, ar fi putut constitui cel puțin o divizie.
(Va urma)
