La începuturile creștinismului, Tertulian (cca. 150 d.Hr.), unul dintre Părinții Biserici primare, una și nedespărțite, afirma cu tărie că omul e o ființă prin natura lui religioasă (naturaliter religiosus), pentru ca, mai târziu, Fericitul Augustin (354-430 d.Hr.) să deplângă destinul naturii umane, adică necruțătoarea luptă interioară a omului dusă între bine și rău, afirmând: “Neliniștit e sufletul meu până nu se odihnește în tine”. El compătimește împărțirea sinelui în două: o parte animalică, păcătoasă, una angelică, virtuoasă. Azi această realitate nu mai constituie o tragedie pentru homo novus (omul nou). Pur si simplu, homo deus, supraomul, nu mai are un sine, are mai mulți. La întrebarea cine sunt eu? Răspunsul poate fi: Eu suntem noi. Nu mai existăm ca indivizi, ci ca dualdivizi (Yuval Noah Harari). Mă gândesc dacă nu cumva cerința Mântuitorului: “De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16,24) sună, pentru un astăzi recent, anacronic. În orice caz, o provocare serioasă pentru creștinul contemporan. Nu doresc să par îndoielnic, sceptic, cuprins de echivoc, dar ceea ce spune omul de știință austriac Johannes Huber, teolog și medic ginecolog, activ încă la un spital din Viena, mi se pare interesant: “Credința poate muta munții, se spune. Azi mai degrabă moneda bitcoin”.
În vremea lui Copernic (1473-1543), Galileo Galilei (1564-1641) și a lui Johannes Kepler (1571-1630), homo sapiens-religiosus își lăsa amprenta în istorie, corectând, spre tulburarea și disperarea conducătorilor Bisericii Apusene de atunci, sistemul ptolemeic geocentric și afirmând un sistem nou solar, heliocentric. El punea astfel în pericol explicarea metafizică a forțelor naturii. Natura nu mai apare însuflețită, ci condusă de propriile-i legi. Cu toate astea, noua descoperire științifică nu a contestat creștinismul. Dimpotrivă, pământul a rămas în și un centru spiritual al lumii.
Și de această dată, însă, natura păcătoasă a ființei umane, reclamată, denunțată de Augustin cu mult timp înainte, își arată dinții: din invidie, unii colegi îl denunță pe Galilei Papei Urban al VIII-lea care, cu toată simpatia și prietenia, l-a lăsat pe mâna sfintei Inchiziții. Judecat, dar scăpat de tortură, a fost condamnat la arest la domiciliu până la sfârșitul vieții. Am relatat acest episod pentru a scoate în evidență o țară, o deficiență spiritual-umană prezentă în toate veacurile, identificată generic drept principiul omului peșterii, conform căruia ori de câte ori
ia naștere, la strămoșii noștri, un conflict între tehnică și lăcomie, câștigă de fiecare dată lăcomia (Micho Kaku). Pare că acest principiu, jelit atunci de Fericitul Augustin, e valabil și în zilele noastre, nu numai în domeniul științific, ci și în cel politic, domenii puternic polarizate și polarizante. Dualismul este evident: partea bună vrea toleranță, pace, bunăstare, civilizație, cea rea se opune. Constatăm aceleași pasiuni fundamentaliste, iresponsabile, nedemocratice pe care le-au avut înaintașii noștri. Doar că acum dispunem de arme nucleare. Și uite așa ne bucurăm de o democrație pe care o merităm și de o agresivitate simptomatică la nivel planetar, datorate unor paradoxuri tot mai puțin contestate de conducătorii lumii: avere fără muncă; distracție fără conștiință; cunoștințe fără caracter; economie fără morală; știință fără umanism; rugăciune fără jertfă; politică fără principii (Mahatma Gandhi).
În acest context social, destul de tulbure, omul vrea să devină nemuritor. Din contră, Dumnezeu a lăsat moartea pentru a pune capăt răului. O istorioară amuzantă amintește de un bărbat care, eliberând un spirit închis de multă vreme într-o sticlă, și-a exprimat dorința să trăiască o mie de ani. Atunci, spiritul l-a transformat într-un copac. Asta îmi arată, pe de o parte certitudinea morții, pe de alta, incertitudinea viitorului. Un fizician german, pe nume Werner Heisenberg (1901-1976), descoperă faptul că electronul deține informații limitate și că acestuia nu i se poate preciza exact direcția mișcării. Cu alte cuvinte, nu-i putem calcula cu exactitate traiectoria. El numește această descoperire Unschärfeprinzip - principiul incertitudinii. Tradus pentru profani, el ne spune că nu-i putem cere lumii exactitate. Există încă atâta loc pentru incertitudine. Drept consecință, Jakob Bronowski îl redefinește ca principiu al toleranței. În antiteză, hitlerismul, stalinismul, comunismul, semnifică, în esența lor, certitudini diabolice, monstruoase.
De departe, toleranța este una dintre cele mai aprins disputate teme actuale. Azi, de la copilul de grădiniță și până la seniorul apropiat de veșnicie, sunt puse sau luate frontiere, definite ori redefinite limitele toleranței. E evident că toleranța și libertatea se condiționează reciproc. În Antichitate, străinul (xenos), protejat direct de Zeus, trebuia tratat cu ospitalitate. Romanii acceptă zeități străine în Panteon. Scriptura ne relatează faptul că a primi și găzdui un străin în casa ta este o obligație: “Să nu uitați primirea de străini căci unii, prin ea, au găzduit pe îngeri fără știre” (Evrei 13, 2). Unii l-au găzduit chiar pe Dumnezeu: tinerii din Emmaus (Lc. 24, 13-35). Alții l-au prigonit.
Dictatul de la Milano (313 d.Hr.) încearcă o reparație, dând tuturor religiilor din Imperiul Bizantin libertate de exprimare. Thomas Morus (1477-1535) își închipuie statul ideal Utopia, unde pacea și toleranța ating valori maxime. Ironia sorții, acuzat de nesupunere și neloialitate față de împărat, face ca el să fie decapitat (cu mult timp înainte, Socrate era otrăvit). Baruh de Spinoza (1632-1677), filosoful panteist, accentuează dreptul la exprimare liberă al oricărui cetățean. Înțelegem astfel, mult mai limpede, de ce principiul certitudinii e atât de periculos. El stă la baza intoleranței, iar intoleranța poate ucide. În schimb, toleranța nu trebuie confundată cu lașitatea, oportunismul, falsa smerenie sau slugăreala, adică cu lipsa demnității. Hristos n-a iubit slugărnicia fariseică. N-a făcut parte din sistem, n-a fost un revoluționar politic, nu a mărșăluit strategic pe la instituțiile vremii, nu și-a dorit puterea lumii, n-a fost un conformist și nici nu i-a fost teamă de confruntări. A zis că va aduce sabia, dar pe a lui Petru a întors-o înapoi în teacă. A criticat ordinea vremii, dar i-a dat Cezarului partea lui. A condamnat imoralitatea, dar a stat cu desfrânați la masă. A recomandat postul și a binecuvântat nunta din Cana. Îndată ce S-a descoperit pe Sine ca Adevăr și Lumină, l-am răstignit.
Toleranța are limite. Ea nu poate tolera intoleranța. În cazul lui Iisus a fost invers: toleranța divină a fost crucificată. Avându-L pe Iisus ca Model, un om drept nu va putea tolera niciodată păcatul, nedreptatea, neadevărul. Dar va înțelege ce înseamnă greșeala, neputința, slăbiciunea, iubirea. Accentuez cuvântul înțelegere (cel de toleranță e prea general), pentru că neînțelegerea sau lipsa capacității de înțelegere a lucrurilor, a naturii, a naturii umane, a lumii în general, e cauza atâtor și atâtor conflicte familiale, sociale, interetnice, interstatale, planetare. Toți tânjim după certitudinea locului de muncă, iubirii partenerului, unei pensii frumușele, păcii mondiale etc. Mai puțin după mântuirea sufletelor. Să nu uităm că Sfântul Apostol Petru avea certitudinea că nu se va lepăda de Hristos, iar Saul, prigonitorul, că persecuția creștinilor era dreaptă. Amândoi s-au înșelat amarnic. Oare Hristos, “sărmanul” crucificat, avea certitudinea că jertfa Sa va trezi la viață un creștinism unitar, pur, imaculat, împărătesc? Dacă da, istoria îl contrazice.
Tema toleranței e delicată. Nu încape într-un articol. Nici într-o discuție de tip smartphone. Încape însă în viețile noastre. Să nu uităm să o punem alături de noi la masă, oriunde și oricine am fi. Iubește-ți aproapele, răsună peste veacuri porunca divină. Poate și de aceea, poporul român e unul dintre cele mai tolerante și primitoare popoare ale lumii. La acest capitol am putea da și lecții. Asta nu ne garantează însă certitudinea prosperității și eradicării corupției nici la nivel social, nici personal. La acest capitol, istoria ne vădește.
În cele din urmă, ce fel de certitudine îmi dă toleranța? Dar intoleranța? Aleg principiul incertitudinii sau al omului peșterii? Nimic nu-mi pare cert. Am totuși certitudinea că există Dumnezeu. Dar n-o impun nimănui.
Nu uita: “Indiferent ce speranțe ți-ar da, viața se scurge!”
