Înălțarea Sfintei Cruci. Materie, Martir, Duh Sfânt și Înviere

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (1 Cor 1,18). Ne bunul om, adică cel străin de bunătate, a fost atât de aprins, convins și pătruns de el însuși încât era mai pe ce să-L ardă pe Hristos pe rug, deși i se mai vedeau încă rănile crucificării (Marele Inchizitor din romanul dostoievschian, „Frații Karamazov"). În cele din urmă, l-a invitat să plece... Se repeta astfel din nou, la culmi dramatice, pe pământ sevilian, istoria din Gadara. Și de data asta, fără a scoate un cuvânt, Iisus s-a supus rugăminții omului, parcă convins că, într-adevăr, aici, pe această planetă, e deja totul pierdut. Și de atunci nu s-a mai auzit de El. Parcă tace și acum!

Aroganță, nebunie, lipsă de înțelepciune? Ce-l face pe om, iar și iar, să refuze libertatea pe care, prin jertfa de pe Cruce, Fiul Omului i-a dăruit-o? Poate, teama de povara ei! Căci expresia divină „fără Mine nu faceți nimic" poate fi înțeleasă și așa: fără Crucea Mea nu faceți nimic. Tragică sentință divină, dacă stăm bine să ne gândim. De parcă noi, cei care facem progrese în domeniul nanotehnologiei, care intuim, întrezărim, preconizăm o eră umană post-siliciu, în care nădăjduim să putem manipula cuantic particulele de atomi și să reușim să trecem prin pereți, precum odinioară El, am avea nevoie de libertatea Lui răstignită pe Lemn!

„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, pentru că Eu sunt blând și cu inima smerită, și astfel veți găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul Meu este bun, iar povara Mea este ușoară" (Mt. 11, 29-30). Adică, puterea mea stă în jugul Lui! Iar acest jug este crucea mea, povara care mă face liber și mă izbăvește. Un jug ușor, zice El, deși noi abia dacă mai pricepem cuvintele blândețe, inimă, suflet, smerenie. Nebunie! Nu se mai înțelege nimic! Nici măcar „cuvântul crucii''. Dar haideți s-o luăm altfel.

Timpul și Spațiul este imaterial. Asta înseamnă că nu le putem atinge. Materia, da. Bing Bangul evoluționist nu poate da încă un răspuns exact la întrebarea: cine a fost primul, Spațiul sau Materia? Spațiul a generat materia, sau materia a explodat din nimic și a (con)dus la expandarea spațiului? (Johannes Huber). Eterna poveste cu oul și găina. Dacă există Dumnezeu, atunci pot crede că Universul există și respiră în El. Precum un balon în spațiul camerei. Noi, oamenii, planetele, suntem în balon, dar și în cameră. Balonul, adică Universul material nu-l putem părăsi decât prin moarte. Spiritul e imaterial, precum spațiul și timpul. Dacă credem în nemurirea noastră, trebuie să acceptăm o limită a timpului acum și un infinit al timpului în veșnicie. Am învățat funcția limită la matematică. Prin limită, margine, se înțelege un punct până la care pot ajunge posibilitățile sau mijloacele noastre. Cum poate, așadar, o limită matematică, o minte limitată cu mijloace limitate, să definească Nelimitatul? Ei, dragă cititor, nu pare asta tot o nebunie?

Am prezentat aici un silogism, un raționament deductiv, încercând să arăt, pe de o parte, că

a) fară El suntem nimic; b) În El suntem totul. El, Hristosul, nu s-a răstignit pentru (un)nimic!

c) Singura șansă a omului de a ieși din nimic, este îndumnezeirea lui prin har; iar pe de altă parte că d) nu robotizarea omului, nu un hibrid-Cyborg, un android, este sensul devenirii noastre, ci învierea și e) Incredibil cu câtă ușurință neagă omul de azi sfințenia și învierea pentru a accepta hybrid-zenia!

Acum poate ne sunt mai clare cuvintele nebunie vs. putere de la începutul textului. Dacă nu, o luăm de la capăt. Fără supărare, ăsta e jugul! Dar e mântuitor! Pentru cei ce cred e mai simplu. Ei pot sări peste toată această introducere direct la textul următor.

Sărbătoarea de azi, Înălțarea Sfintei Cruci, are loc în spațiul și în timpul nostru. Aici și acum, chiar dacă, istoric vorbind, aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei în chip festiv înaintea poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, a avut loc la 14 septembrie 335. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, a poruncit și Crucea s-a găsit. Nu a fost, ci este o zi de post, ca să revenim discret, chiar cu riscul de a incomoda, la ideea de povară.

La ceas Centenar, se cuvine să nu-i uităm pe cei care s-au răstignit de bună voie pentru neamul nostru. Au murit cu crucea la gât, cu evangelia în buzunar, cu vreo icoană în veston și o scrisoare de dragoste la inimă, cu gândul la patria lor, la familiile lor și ale noastre, pe front, în spitale, lagăre sau închisori. Nu sunt doar martiri, sunt martiri sfinți, pentru că n-au cotropit, au apărat. Și-au dat viața nu pentru a înjosi, ci pentru a înălța o Românie unită în cuget și simțire. Iar dacă considerăm că n-au înălțat-o îndeajuns, e rândul nostru s-o ridicăm, nu mai sus, ci acolo unde îi e locul. Să nu ne fie frică! Ei, prin jerfa lor, nu doar că s-au răstignit pe ei înșiși, ființial, ei au răstignit prin sângele lor Crucea însăși a neamului românesc atât de vitregit de vremi, dăruind-i libertate. Înălțându-se pe Cruce ne-au dăruit o cruce. O Cruce Liberă! Și asta nu e o poveste!

Însuși Bunul Dumnezeu se ridică în picioare în fața crucii lor. Eroii neamului au devenit prietenii Lui. Hai să-i facem și ai noștri! Și atunci, și pentru noi, cei ce ne mântuim, Crucea care se înalță azi devine puterea lui Dumnezeu. Aici și acum și în veci!

„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim!"

 

Lasă un comentariu