O frumoasă aniversare a distinsului nostru prieten și colaborator, domnul prof. univ. dr. habil. Cristian Stamatoiu, născut la 17 septembrie 1958, la Sânnicolau-Mare, Timiș, ne-a prilejuit un dialog menit să puncteze editorial, succinct, activitatea unuia dintre cei mai prestigioși dascăli ai lumii universitare târgumureșene.
- “Fugit irreparabile tempus”, domnule profesor! Parcă ieri ne-am întâlnit în foaierul UAT, unde, cu exemplară colegialitate intelectuală, mi-ați prezentat cartea de debut editorial, “Colivia de vise”!!! Și iată-ne, după decenii, din nou față în față, pentru a vorbi de data aceasta despre statornica, nedezmințita dumneavoastră pasiune: Caragiale și lumea lui, sau lumea noastră..., asupra cărora v-ați aplecat cu acribie și care v-au propulsat în linia întâi a exegezei și criticii operei sale. În fond, de ce neapărat Caragiale?
- Anii '60-'70 ai secolului trecut au marcat o schimbare de paradigmă privind semnalarea actualității lui Caragiale, mai ales datorită lui Valentin Silvestru pentru ca, ulterior, această direcție critică să fie concretizată prin opera lui V. Fanache și Mircea Iorgulescu. Astfel a apărut o adevărată pleiadă de critici care au dat consistență “caragialeologiei” prin cele mai variate mijloace de investigare critică. Acestui context inovator s-a subsumat și demersul filologic propriu, însoțit, desigur, și de o operă critică în devenire. Rădăcinile ei rezidă în activitatea de critic literar asociat revistei “Vatra” din Târgu-Mureș (începând cu 1985), dar, mai ales, în doctorantura sub îndrumarea prof. univ. dr. Vasile Fanache (Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca) la mijlocul anilor '90. În mod paradoxal, nu dezvoltarea intrinsecă a tezei notate cu un calificativ maxim: “Poetul Marin Sorescu între mentalitatea «folclorică» și cea «livresc㻓, publicată în 1995, sub titlul “Cariul din limba de lemn - eseu asupra liricii soresciene”, a fost marele câștig din perspectiva timpului, ci metodologia aplicată. Aceasta a fost orientată manifest spre depășirea criticii formale și monocorde, spre a se privilegia interdisciplinaritatea implicată de procesele deconstrucției și reconstrucției critice. Odată stabilit cadrul general de abordare a tematicii stabilite, a intervenit, în mod salutar, colaborarea cu un alt membru al comisiilor succesive constituite pentru validarea etapelor preliminare susținerii finale a Tezei de doctorat: prof. univ. dr. Ioan Șeuleanu. Datorită familiarității acestuia cu ultimele dezvoltări din metodologia holistică a cercetătorilor americani, am fost capacitat să imprim dimensiunea antropologiei culturale viziunii critice, fapt care a asigurat și unicitatea acestei prime cărți ale mele publicate pe baza primei teze de doctorat.
- Cu aceste “achiziții” ați intrat în spațiul criticii caragialiene, prin intermediul a două dezvoltări academice: titularizarea în cadrul Catedrei de Teatrologie a Universității de Teatru (ulterior de Artă Teatrală, actualmente de Arte) din Târgu-Mureș (1998) și continuarea colaborării cu domnul prof. univ. dr. Vasile Fanache, dar, de această dată, în domeniul său de predilecție: opera lui I. L. Caragiale.
- Desigur, dar, având în vedere componenta mediatică, asociată diversificării ofertei educaționale a universității al cărei titular eram, a apărut oportunitatea orientării activității mele de cercetare “caragialeologică” spre o abordare conexată cu antropologia comunicării. Odată cu metoda de lucru s-a conturat și obiectul de studiu, și anume: investigarea actualității structurilor de comunicare viciată specific personajelor caragialiene în mass-media. Acomodarea cu noua perspectivă și conturarea problematicii ce prefigurează studiul nostru propus aici s-a efectuat în 1999, prin volumul “I. L. Caragiale și patologiile mass-media.” A urmat, în mod necesar, o delimitare a cronotopului caragialian din perspectiva noastră critică, prin lansarea, în 2003, a conceptului original de “Caragialume”, în cadrul titlului “Caragialumea - matrice și prefigurare” (cu o postfață de Mircea Tomuș). Este vorba aici de logica pervertită a structurii narative a basmului, Caragialumea fiind un cronotop în care indivizi fără calități se “în - haită” ca să-și poată devora unul altuia golul existențial în jurul căruia i se cristalizează un “ambiț” dobândit empiric. Astfel, antropologia Caragialumii devine o antropofagie atroce, fiecare “moftangiu” parazitând energiile existențiale ale celorlalți și încercând, la rândul său, să se sustragă acestui vampirism exis-tențial. Operaționalizarea Caragialumii s-a cristalizat în 2015, prin a doua Teză de doctorat (în Artele spectacolului, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș): “«Lanțul slăbiciunilor» de comunicare în lumea lui Caragiale și în cea de azi”, sub îndrumarea științifică a prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, publicată cu același titlu în 2017. Împreună, ele pun în evidență Sistemul Caragialumii ce își bazează ființarea mereu reactualizată pe o patologie a comunicării deficitare. Acest tip de comunicare aberantă se manifestă atât la nivelul strict lingvistic, cât mai ales la acela al situațiilor ce s-au structurat și dezvoltat pe patternurile unui limbaj viciat. Evidențierea patologiilor comunicaționale de sorginte caragialiană are aici ca scop demascarea rupturii dintre fond și formă pe fundalul fuziunii dintre comic și tragic, dintre comedíe și comédie. Abia din această perspectivă a urmat să fie abordată în mod original, de către noi, problematica atât de vehiculată a “actualității lui Caragiale”. Astfel, Caragialumea va fi percepută prin intermediul unor scheme relaționale transferate de la nivelul figurilor de construcție semantică până la figurile de gândire, neuitându-se, însă, că aici este vorba de un mental “rău bolnav” ce generează o comunicare similară. Ulterior, aceste structuri sunt identificate în mass-mediile contemporane, analiza lor demonstrând că, în ciuda progresului tehnologic, viciile de caracter și gândire rămân neschimbate: “Autobuzul a înlocuit, de mult, tramcarul, iar automobilul, trăsura cu muscal, dar pe Mitică, ori pe Mache și Lache continuăm să-i întâlnim. Aceasta, deoarece Caragiale - cel mai lucid scriitor pe care l-a născut pământul românesc - a surprins, cu precizie, fără scrupule sentimentale ori menajamente, determinațiile ontologice ale constantei cotidiene de aici și de aiurea (...), ilustrând ipostaza de ființă-în-lume a omului.” (Ion Vartic, “I.L. Caragiale și schițele sale exemplare”, studiu introductiv la ediția critică: “I.L. Caragiale - temă și variațiuni”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988)
- Este “traductibil” Caragiale? Nu doar publicul românesc savurează dramaturgia sa. În ce măsură comicul de limbaj - mai puțin accesibil spectatorului străin - și surclasând, în aparență, comicul de situație, dărâmă frontierele lingvistice? De fapt, subiectul poate fi extrapolat și la opera altor creatori români.
- O oportunitate academică survenită în anul 2004 a permis concretizarea componentei francofone a formației noastre intelectuale, prin intermediul lectoratului de Civilizație și limbă română susținut la Universitatea “Marc Bloch” Strasbourg II. Imersia în mediul cultural francez până în 2007 a condus la revelația că, în ciuda a două mari traduceri ale lui Caragiale în franceză, opera sa este prea puțin cunoscută, deși există un interes potențial pentru ea atunci când este adusă în atenție. În consecință, tema generală de cercetare pe termen lung s-a conturat a fi publicarea de studii și articole, în țară și străinătate, în limbile franceză și engleză, care să disemineze, în special în mediul critic din străinătate, valori ale teatrului românesc, în special în cazul lui I.L. Caragiale, dar și al lui Vasile Alecsandri și Lucian Blaga sau Eugen Ionescu. Sinteze ale acestor cercetări se regăsesc în lucrarea bilingvă franco-română “Etimologii populare «franco-afone» în dramaturgia românească”/ “Des fausses étimologies «franco-aphones» dans la dramaturgie roumaine” (2015) sau în eseul “Anthropological Archaeology of the Builder's Myth (Manole Handicraftman) and its Echoes in Romanian Drama”/ “Arheologia antropologică a mitului Meșterului Manole și ecourile sale în dramaturgia românească “ (engl.), susținut în cadrul Colocviului internațional de comunicări științifice organizat de către “Centrul de Cercetare a Imaginarului Speculum”, “Mith Study Group”, “Centrul de Cercetare a Imaginarului Phantasma” la Universitatea “1 Decembrie 1918”, Alba Iulia (15 -17 sept. 2016) și publicat în: “Myth, Music and Drama”, Cambridge, Scholar Publishing (2018).
O extrapolare a mijloacelor criticii antropologice alternative a fost, de asemenea, aplicată în “Istoria antropologică a activării reflexului teatral” (2015) și considerată, în postfața semnată de Georges Banu (Sorbona II și Președinte onorific al Asociației Criticilor de Teatru) ca fiind unică în plan european. Pe lângă o abordare antropologică detailată a fenomenului teatral universal, ea realizează și o inserție a fenomenului spectacular românesc pe trunchiul teatrului universal. Se pornește astfel de la cel mai îndepărtat orizont temporal posibil, și anume de la contaminarea scitică a mitologiei antice grecești, care a generat apoi ditirambii, pentru a se ajunge la eterna încercare de “sincronizare” lovinesciană a noastră cu “spiritual veacului” de tip “Ex Occidente lux”, până la vârfurile ce au creat tendințe ce au făcut epocă, precum secțiunea în limba română a dadaismului, sau Eugen Ionescu, ori Matei Vișniec.
-Desigur, discuția noastră ar putea continua, aprofundând temele abia enunțate. Ne vom rezerva această plăcere pentru o proximă întâlnire. Ne oprim acum, aici, din considerente de spațiu tipografic, mulțumindu-vă pentru cele relatate, felicitându-vă pentru prodigioasa activitate și urându-vă LA MULȚI ANI!
