Mai întâi de toate vreau să mă făloșesc că mai zilele trecute nu izbuteam nicidecum să mă satur de bucuria nemărturisită nimănui de a fi putut admira frumusețile naturii țării mele tot mai necăjită. Și aveam toate motive din lume, nu numai să nu mă pot sătura, dar și de ce și pentru ce! Dat fiind faptul că era chiar ziua calendaristică a echinocțiului autumnal. Atunci când vara părea a întârzia, cu de la sine putere, să plece la culcare pentru a lăsa loc liber de veghe asupra rânduielilor țării mele unei nesperat de bogate și binefăcătoare toamne ruginii. Anotimp surprins atât peste imaginile șesurilor cucuruzelor mureșene și piciocilor făgărășene, cât și peste cele ale dealurilor și colinelor podgoriilor parfumaților struguri ai Târnavelor și livezilor merelor aromate ale Reghinului, Dedradului, Batoșului și Uilei. Și am mai văzut încă ceva în acea primă zi de toamnă: că trecuta vară se grăbea, din toate răsputerile ei, să le spună atât oamenilor, cât și “păsărilor călătoare ale cerului” să se grăbească pentru că nopțile ei friguroase ca și cele lungi și geroase ale iernii sunt undeva pe aproape. Numai că prea adeseori s-a adeverit că omul negospodar nu e dispus a da crezare avertismentelor timpurii ale naturii. Ca urmare, am văzut cum au trebuit să aducă argumente în plus până și tăcutele cârduri zburătoare ale rândunicilor și acvilelor, urmate de stolurile țipătoare și plângătoare ale cocorilor pestriți și berzelor albe. Și atunci mi-am zis în sine: Învață măi, dragă copile, cât mai temeinic lecția de viață și de românism adevărat, astfel încât să poți pricepe de ce până vor ajunge ele în îndepărtatele savane toride și mlăștinoase ale Asiei și Africii, păsările noastre migratoare românești vor trebui să treacă peste multe mări și țări (asemeni milioanelor de români, în căutarea unui loc de muncă), bătând tot mai rar din obositele lor aripi. Astfel încât, flămânde și însetate, precum sunt în lungul drum al temerarului lor zbor, vor fi obligate să stea mai mult cu capul printre vânturile cerurilor străine și doar arareori cu picioarele pe pământul primejdios și nesigur! Ca urmare, nu mă îndoiesc că vor dori să se întoarcă ACASĂ. Și cât mai curând cu putință! Numai că până în primăvară mai e o toamnă și o iarnă, care se pare că va fi nu numai timpurie, dar și tare geroasă!
Și așa cum se întâmplă nu tocmai întâmplător, ca toamnă de toamnă și primăvară de primăvară să nu mă pot sătura în a le admira curajosul lor zbor lin (de dus și întors), bănuiesc că tot astfel ar fi făcut, în locul meu și în vremea lui, și dragul de el, poetul Mihai Eminescu, atunci când nu cu mult înaintea morții sale a gândit și scris versurile: “Dintre sute de catarge/Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/Vânturile, valurile?/ Dintre păsări călătoare,/Ce străbat pământurile,/Câte-o să le-nece oare/Valurile, vânturile?”
