Ne bucură faptul că avem o Românie Mare, căruia în curând îi vom sărbători centenarul, dar nu trebuie uitat că ea nu e cea de acum o sută de ani. Sudul Dobrogei, nordul Bucovinei și Ținutul Herței, Basarabia întreagă, sunt părți importante ce lipsesc din componența ei. Dacă atunci suprafața țării reîntregite totaliza 295.049 kmp, astăzi vorbim de o Românie Mare, substanțial mai mică, având o suprafață de 237.400 kmp, ceea ce înseamnă doar 81 la sută din ceea ce a fost. În consecință, cei 57.649 kmp care lipsesc se simt și ei echivalează cu 62 la sută din suprafața actuală a Ungariei, ca să dăm un exemplu mai la îndemână. Faptul că România întregită a ajuns așa de mare, locul nouă în Europa, după populație, și locul 12, după suprafață, n-ar trebui să supere pe nimeni. La croirea ei, ca și a altor țări, atunci, în anii decisivi de la terminarea Primului Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris, când s-au pus bazele Noii Europe, a noilor state, s-a avut în vedere resursele bine justificate ale fiecăruia. Adică cantitatea de “materiale” de care dispune unul sau altul pentru constituirea propriului edificiu. În acest context, care impunea ca fiecare să se întindă atât cât îi ajunge plapuma, trebuie să arătăm faptul că noi, românii, am avut un grad mare de acoperire, pentru că resursele noastre necesare constituirii unui stat și unei națiuni (suprafață teritorială ce ni se cuvenea, moștenită de la înaintași, etnicitate și vechime etc.), au fost mult mai consistente decât ale altora. Din acest punct de vedere, România Mare putea fi și mai mare, dacă avem în vedere teritoriul de până la Tisa, Banatul Sârbesc și Maramureșul de nord, pentru care am dispus de o documentație bogată. Aceasta denotă că la constituirea de la 1918, România n-a primit nicio palmă de pământ de la alții. Din contră, am dat și altora să-și facă vatră, fapt pe care unii l-au cam uitat. Recitind pasaje din cartea americanului Larry Watts, “Ferește-mă, Doamne, de prieteni...”, am constatat ce puțin a durat această minunată construcție statală. Douăzeci și unu de ani și nouă luni constituie o nimica toată la scara istoriei, ca timp, însă enorm prin înfăptuirile ce au avut loc. Paradoxal, România Mare a durat mai puțin decât anii care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989, de când țara noastră tot dă înapoi ca racul. O similitudine în timp, dar ce diferență epocală, încât se dă impresia că avem de a face cu două episoade din viața poporului nostru aflate la poluri opuse, în primul caz fiind vorba de o creștere și un progres, iar în al doilea de descreștere și regres.
Referindu-ne la perioada constituirii României Mari, cu toate greutățile inerente începutului, la care s-au adăugat acțiunile de destabilizare ale vecinilor, de care am mai vorbit, românii acelei perioade au găsit resursele lăuntrice necesare pentru a suda națiunea din toate punctele de vedere: economic, psiho-social și cultural, îndreptând-o pe calea cea bună a împlinirilor și prosperității. Punându-i în valoare energiile și imensul potențial s-a reușit ca în numai două decenii România să devină un stat modern în care se trăia bine, un adevărat miracol al continentului. Străinii, fie cei de mai aproape, sau mai de departe, vorbeau despre țara noastră, modernizată și civilizată, cu mult respect și admirație, numind-o când “Grânarul Europei”, când “America Europei”. Aprecieri binemeritate, dacă avem în vedere că odată pusă pe creștere economică și modernizare structurală, fiecare an din 1918 încoace a însemnat un adaos important de bunăstare și prosperitate, astfel încât anul 1938 a constituit apogeul acestui progres, care, cu siguranță, ar fi cunoscut și alte dimensiuni spectaculoase dacă n-ar fi intervenit urgiile celui de Al Doilea Război Mondial. Privită chiar și din perspectiva epocii comuniste, o altă perioadă de avânt economic, realizările celor 21 de ani ai României Mari sunt inegalabile, un adevărat unicat al Europei.
Făcând arc peste timp și revenind la epoca pe care o trăim și căreia nu-i deslușim enigmele sterilității ei, și în virtutea atâtor exemple clare de destabilizare ce s-au consumat în decursul istoriei mai apropiate, nu putem să nu concluzionăm faptul că neputințele noastre de astăzi sunt rodul acelorași scenarii de dezmembrare a țării, atât cât a mai rămas din ea, continuate la un alt nivel și cu alte mijloace mult mai sofisticate, oferite însă într-o formă înșelătoare, tentantă și amăgitoare. “Strălucitoarea” noastră democrație, pusă pe tavă cu atâta generozitate, pare mai degrabă un dar otrăvit, o inoculare cu pipeta pe o lungă perioadă de timp, a unor otrăvuri care, sub masca unor aparențe de bine, să determine România să moară puțin câte puțin, să-și dea singură duhul și chiar cu contribuția nemijlocită alor săi.
Exemplul României Mari, în care nu putem spune că totul a mers ca pe roate, dovedește fără putință de tăgadă că atunci când unui popor i se oferă șansa de renaștere se găsesc energiile, resursele materiale și umane lăuntrice pentru a-și atinge obiectivul, aceasta în cazul în care nu i se deturnează direcția stabilită, în mod deliberat. Analizând mersul lucrurilor la români după dubioasele evenimente din decembrie 1989, avem suficiente motive de întrebare, dacă sub masca aceasta a largii democrații, la vedere, nu acționează în subteran forțe contrarii, menite să ne deturneze parcursul în cu totul altă direcție, nedorită de noi, dar dorită de alții, dintre care dependența noastră de alte piețe și dezmembrarea țării în Românii și mai mici ar fi obiectivele cele mai evidente. Celor cărora le vine să zâmbească la aserțiunile noastre, dorim să le amintim că și drumul spre iad este pavat cu bune intenții. În plus, să nu uităm de ceea ce li s-a întâmplat în anii de după 1990 Cehoslovaciei, dezmembrată în două, și mai ales Iugoslaviei, scenarii care ne-au fost pregătite și nouă, încercarea de dezmembrare a țării fiind de altfel și primele semnale cu care ne-am confruntat, imediat după decembrie 1989. Și numai o anumită cultură a coeziunii noastre naționale între munteni, moldoveni și ardeleni, dobândită de-a lungul secolelor ca o dorință fierbinte (frații în veci vor fi frați), ne-a făcut să rezistăm acestui îndemn. Sperăm că aceeași sudură sufletească între frați va rămâne nealterată și ne va face să rezistăm în continuare presiunilor tot mai mari la care suntem supuși.
Dacă nu s-a reușit dintru început cu dezmembrarea, rămânem la părerea că nu s-a renunțat la această idee, formele de promovare fiind adaptate noului context. Strategia pașilor mărunți este la mare vogă. Promovarea ideii regionalizării pe provincii istorice: Muntenia, Moldova, Ardeal etc. (de fapt o invitație la renegarea actului unirii) și încercarea de constituire a Ținutului secuiesc constituie doar o fațetă a problemei de ansamblu. Rețetele promovate sunt mult mai multe și ele vizează orientarea conducerii societății românești spre direcții mascate care, pe căi ocolite, duc la același rezultat. De acum încolo nu vom mai vedea trupe năvălind peste noi ca în vremurile apuse. Invadarea va fi de altă natură, nedureroasă și aparent benefică, până ce ne vom trezi că în afară de Tricolor nu ne-a mai rămas aproape nimic. Este vorba de cucerirea economică, dar și teritorială, prin vânzări masive de pământ și industrii. Toate aceste invazii se fac cu sprijinul legal al autorităților statului care votează legi și vor adopta măsuri în consonanță cu scopul urmărit de alții. Cu siguranță ne-am întrebat cu toții: de ce românilor de azi nu le reușește nimic?
De ce guvernele, președinții care s-au succedat la putere în aceste ultime decenii, Parlamentul, celelalte instituții ale statului, clasa politică dau impresia că servesc oricui, numai intereselor națiunii nu, acționează în disonanță de parcă ar fi loviți cu toții de flacăra violetă? Cum este posibil ca nici unul din guvernele și parlamentele de după 1989 să nu fie pătrunse de fiorul dragostei de țară, acționând în distonanță cu acest ideal? Cum este posibil ca de 30 de ani mereu se semnalează direcția greșită în care ne îndreptăm și nu se ia nicio măsură pentru corectarea ei, iar atunci când se încearcă prin oarece reforme, totul se deturnează? De 30 de ani Parlamentul confecționează legi vădit antinaționale, în general proaste și inaplicabile, iar atunci când acestea corespund se elaborează instrucțiuni de aplicare greșite pentru ca ele să devină inoperabile și a li se reduce efectul benefic. Este greu de înțeles logica din capul acestor demnitari, cât și metamorfoza pe care o suportă reprezentanții noștri înainte (puși pe lucruri mari), iar după alegeri (deveniți niște figuranți în fotoliile instituțiilor statului, deloc interesați de soarta țării și a cetățeanului). În schimb, foarte receptivi la propria lor condiție, de unde și atâtea acte de corupție. Întrebarea care se pune este dacă toate acestea care ni se întâmplă pe de-a-ndoaselea și ne duc spre sferele neputinței sunt pur întâmplătoare? Dacă am fi mai atenți la nuanțe, poate am descoperi cauzele adevărate ale ineficienței noastre. De treizeci de ani ne învârtim în jurul cozii fără a-i da de capăt, iar dacă vom continua să abordăm același stil, peste alți 30 de ani ne vom afla în aceeași situație.
Dacă avem într-adevăr soarta în propriile mâini atunci să dovedim acest lucru. Prin vorbe și nu prin fapte. Oricum, cei aproape 30 de ani trecuți de la evenimentele din 1989 sunt deja un bun pierdut. Dacă n-am reușit să facem din nou o Românie Mare, măcar una prosperă am fi putut. Păcat. Puternicii zilei de la noi, din nefericire cam aceeași, uzați, nu pot merge cu iresponsabilitatea lor până la infinit, excluzând din ecuația propriului joc națiunea și interesul național. Să sperăm că din ceea ce ni s-a întâmplat nouă, dar și altora în acești ani de criză în formă continuată, se vor trage concluziile ce se cuvin, făcând din anul 2019 momentul revenirii la înfăptuirea a ceea ce avem într-adevăr de înfăptuit. Ca o obligație sfântă atât față de înaintași, cât și față de noi înșine, dar și față de nepoți. O revenire la România Mare autentică și prosperă, o adevărată Grădină a Maicii Domnului, așa cum, de altfel, este prevestit.
