Am fost în piața Ovidiu din Constanța și, ca de obicei, el era acolo! El, Marele Exilat! Aștepta singur! Singur de două mii de ani! Înveșmântat în mantia lui de bronz masiv turnat în secole de nefericire, privea parcă pierdut în gol, răvășind pământul cu propria-i disperare. O așteptare cumplită, ce încă aștepta, sfidând prin iubire timpul necruțător. Fiorul unei devastatoare tristeți îl păzea fără milă de mii de ani, încercând să-i frângă marele vis al iubirii.
Câțiva porumbei ciuguleau de pe jos tot ce mai rămăsese din Imperiul Roman, câteva firimituri aduse de vântul necruțător al istoriei la picioarele cutremurătoarei iubiri exilate.
Căldura toridă a vremii nu răzbătea să usuce lacrima asta imensă ajunsă OM!
În fața poetului umbrit de veșnicia cumplitei lui nefericiri, la câțiva pași, stătea prezentul. Stângaci, improvizat, meschin. Câteva case mici cu priviri viclene de femei urâte și bârfitoare îți dădeau sentimentul că s-au adunat acolo de o eternitate, privindu-l curioase să vadă ce face, ce mai zice și mai ales să știe dacă tot singur a rămas.
În spatele lor se ridica marea. În ea își pusese toată nădejdea poetul. Câte nopți a privit-o și-a rugat-o ca să-i aducă vestea cea bună! Dar valurile l-au amăgit mereu, neaducând la mal nicio corabie a iubirii, ci doar singurătatea ce-i spulbera visele de țărm.
Pescărușii zburau pe loc, dându-ți impresia că cerul i-a făcut captivi. El, cerul, tăcutul și cumplitul ca martor. Singurul prieten al poetului ce nu l-a trădat. Nădejdea lui de fiecare zi.
M-am îndepărtat de el, de Marele Exilat, încet, sfios, cu pași șoptiți, de teamă să nu-i tulbur singurătatea, plouată de neștiute lacrimi și, ca nu cumva simțindu-mi prezența, să se smulgă pentru o clipă din mantia suferindei lui eternități și întorcându-se către mine, cu ochii răvășiți de durerea nepătrunsului dor, să mă-ntrebe dacă nu știu ceva despre Ea!... Marea lui iubire!
Din volumul “Omul Liber” autor Dan Puric
