La data de 30 iulie 1932, Caputh by Postdam, Albert Einstein îi scria lui Sigmund Freud: „(...) Există o posibilitate ca dezvoltarea psihică a omului să fie influențată în așa fel încât să se poată opune psihozei urii și distrugerii?"
În septembrie 1932, Wien, Sigmund Freud îi răspundea, printre altele, lui Albert Einstein: „(...) Conflictele de interese dintre oameni se rezolvă prin agresiune (...). În hoardele mici, puterea mușchilor decide a cui voință se impune. Curând, puterea mușchilor va fi înlocuită de utilizarea armelor, iar cel care le mânuiește mai bine va triumfa. Cel mai puternic îl va obliga pe cel mai slab să cedeze. Efectul acestei lupte va fi anihilarea, uciderea adversarului.(...). Chiar dacă sună paradoxal, războiul nu este deloc un mijloc nepotrivit pentru afirmarea păcii eterne... Ea nu poate fi însă de durată, decât dacă, coaliția popoarelor va rămâne unită (Völkerbund) și susținută de către toți membrii, de către fiecare stat în parte. (...) De ce ne împotrivim războiului? Pentru că fiecare om are dreptul la viață, pentru că războiul va distruge vieți omenești pline de speranță și va obliga omul să decadă la nedemnitatea de a ucide un alt om, ceea ce el nu vrea. Cât trebuie să mai așteptăm până când și alții devin pacifiști?"
Cel de-Al Doilea Război Mondial nu va putea fi, din păcate, evitat. Atât persoana Führerului, cât mai ales ideea naționalist-fascistă pe care o întruchipează, vor corupe prin dictatură sufletul și mintea omului. Pentru mulți, în Europa de atunci, chiar intelectuali (Martin Heidegger, Giovanni Gentile, Gaetano Mosa, Carl Schmitt) era ceva firesc! Ideile umaniste (Sartre, Simone Weil, Sigfried Kracauer), democratice, intelectual-liberale și creștine, vor fi, în cel mai fericit caz, neluate în seamă. De cele mai multe ori, reprezentanții acestora vor fi întâlniți la capitolul exilați sau martiri. Martin Heidegger făcea un apel, la 3 noiembrie 1933, în calitate de Rector, la studenții săi din Universitate: „Der Führer selbst und allein ist die heutige und künftige deutsche Wirklichkeit und ihrer Gesetz (Führerul însuși și singur este realitatea germană de acum și din viitor, precum și legea ei)", pentru ca mai târziu (20 ianuarie 1948), înșelat în așteptările sale, să se dezică oficial de național socialism, fiind conștient și de pericolul comunist, zicând: „recunoscându-mi greșeala politică, ca formă de protest împotriva partidului și a statului, îmi dau demisia din funcția de rector". Cioran vorbea despre o mistică a Führerului (conducătorului) în Germania, afirmând că dictaturile sunt crize ale sufletului (die Diktaturen sind Krisen des Geistes). Filozoful Carl Schmitt susținea dreptul pe care istoria germană i-l dădea lui Adolf Hitler pentru a reforma Statul și a instaura o nouă ordine socială. Dimpotrivă, Mahatma Gandhi denunța hitlerismul ca fiind o agresiune nemiloasă, care nu va putea fi contracarată prin anti-hitlerism, căci această acțiune va duce la multiplicarea lui: „Istoria Europei ar fi trebuit să fi fost altfel scrisă. Nu prin agresiune, ci prin lipsa ei".
Thomas Mann critică și el dorința unei unități europene prin agresiune, ură și război. Naționalismul și rasismul au aruncat peste bord tot ceea ce e uman, transformând Europa într-o prăpastie. Vizionarul susține că la unitatea Europei trebuie să participe activ toate țările: „Romanen, Slaven, Germanen".
Tocmai în gradul mare de rezistența și jerfă față de umilința și disprețul la care erau supuși francezii de către nemții invadatori, vede Jean-Paul-Sartre libertatea cetățeanului francez și apoi a întregii nații, afirmând că niciodată nu au fost mai liberi ca atunci, în acele momente catastrofale, de restriște.
Ființă „măruntă" în acest univers infinit, omul, dependent de atâtea mărunte și mici necesități, trăiește o revoltă interioară vulcanică, ea exprimând dorința unei eliberări din strânsorile propriei sale naturi umane. O fărâmă de amintire îi spune că a existat un timp, și acela era veșnic, în care trăia, se mișca, gândea și afirma ca ființă liberă. Acum, din mărunt vrea să fie mare. A mai încercat odată, când a fost mult mai mare, să devină maxim de mare, iar rezultatul a fost tragic: pierderea măreției coroanei sale de stăpân peste creația lui Dumnezeu, primind în schimb micimea și înrobirea unui sclav.
Undeva în adânc de ființă, fără a putea spune cu claritate unde, omul simte că aparține unei alte lumi, pe care de altfel o caută de veacuri prin religie, filosofie și, în timpurile cele mai noi, prin știință. El vrea să se ridice dincolo de necesități, de fenomene și materialitate. Își încearcă puterile inteligenței. Dumnezeu nu contează. Nu mai contează de multă vreme. Absurdul ia omului mințile! Nu cu multă vreme înainte, omul se ruga, invoca cerul sau filozofa. Lumea obiectelor îi șoptea discret taina ei și el șoptea în ea. Era un dialog al șoaptelor, un mod dualist de cunoaștere a tainei ființei umane și a existenței însăși. Era filosofia greacă care avea curajul să facă acești primi pași spre orizontul existențialității universale. În acele vremi, omul avea pe Cineva, un Ceva ca partener de dialog. Apoi, se întoarce șoapta efemeră dinspre obiect spre subiect. Omul devine centrul. Unul și singurul. Dialogul devine monolog. Unul surd, monoton și chiar afon. Eul, filosofia Subiectului se conturează tot mai clar într-o lume a obiectelor. Europa devine Immanuel Kant. Treptat, renaște dorința omului de transcendere a materialității, a fenomenelor care îl apasă și constrâng la o viață plină de insuficiențe. Apare Dominatorul! Iluministul! Revoluționarul! Ateistul!
Subiectul e sursa subiectivismului. Subiectivismul e periculos pentru că, opus obiectivismului, e ușor coruptibil: denaturează realitatea, o schimonosește. Coruptibilitatea se amplifică datorită firii noastre păcătoase, din care își trage seva. Ea apare peste tot în lume, de la opincă la vlădică, și în toate instituțiile umane, de la cele profane, laice și până la cele religioase. Istoria umanității ne-o confirmă din plin. Istoria recentă ne dă deja peste nas! Și are dreptate: ne plângem de lipsa valorilor, dar de fapt nu ni le dorim. Înțelepciunea o dezmoștenim și o trimitem, goală, la plimbare! E foarte periculos și neavenit să fii înțelept. E contra sistemului! E asimilată cu un fel de cutremur care pune în pericol însăși scara Richter. Citim, scriem conferințe, publicăm cărți și articole! Dar parcă tot mai puțini aud, înțeleg, subscriu. Ele nu mai afectează pe nimeni. Nici măcar pe cei care le compun! Cum așa? Pentru că suntem o lume plină de inteligenți!
Aroganța rațiunii a dat și dă naștere războaielor interumane. Orice război și orice oroare umană este semnătura omului veacului pe certificatul de deces al inteligenței, rațiunii, minții umane. „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună inteligența acestei lumi?" (1 Cor. 1,20). Oamenii de știință, filosofii amintiți sau citați de mine mai sus se pronunțau cu privire la situația și unitatea Europei înainte sau imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Însă niciunul nu amintea în expozițiile lor ideea de Dumnezeu sau despre libertatea omului în Dumnezeu. E doar pură inteligență umană. Un fel de pragmatism sugrumat de propriile-i limite. Acesta e în stare de orice, mai puțin de a asigura pacea lumii: „Pace vă dau vouă!" Aceste cuvinte hristice asigură mai întâi pacea interioară a omului care, chiar pe timp de pace, nu o mai resimte, pe care, chiar pe timp de război, omul creștin o trăia din plin. Paradoxal! Pe timp de pace, murim neîmpăcați (înrăzboiți). Pe timp de război, se murea în pace.
