“100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii - e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Nu-mi pot imagina pe cineva mai cool decât Tety, așa cum i se spune lui Ștefan Boroș din copilărie. La 76 de ani, e hiperactiv, face live-uri pe Facebook, nu ratează niciun eveniment cultural. Tety e nu doar un trendsetter vestimentar - orice apariție a sa e inconfundabilă - ci de-a dreptul un personaj. Dotat cu un talent ieșit din comun, e și un caricaturist înzestrat - dacă vă pasionează genul, e imposibil să nu-i fi remarcat bărbosul din desene.
Sunt mândru să fiu nepotul lui Tety!
- Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
- Că sunt un caricaturist modest, care bate în lung și-n lat străzile târgumureșene de peste 76 de ani!
- Care este persoana cea mai apropiată de tine?
- Olimp, fiul meu, care mai tot timpul este plecat hai-hui în lume, dar, datorită Internetului, ne vedem aproape zilnic. El este, totodată, și cel mai bun prieten al meu.
- Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
- Mama, care mi-a rezolvat un post de desenator imediat după armată.
Am readus la viață un turist necunoscut, după ce fusese gata să se înece la Mamaia. Era întins pe plajă, adus afară dintre valuri de oameni... i-am convins pe ceilalți să îl ridicăm de picioare, cu capul în jos, și atunci a tușit, i-a ieșit nisipul din gură și și-a revenit.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum, pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Probabil, copilăria mea, care a fost minunată. Mergeam desculț, zilnic, la Cornești, pădurea învecinată, cu două capre după mine. Cu vaca mergea fratele meu, mai mare cu patru ani. Dar tot desculț, ca și mine. El era faimos, deoarece în pădurea de salcâmi unde mergea cu vaca, la Platoul Cornești, nu i-a intrat niciodată un spin în talpă! Avea o aureolă de sfânt între noi, copiii străzii Szigligeti. De la pădure trebuia musai să vin și cu lemne uscate pentru foc, dar și cu ciuperci de mâncare. Odată am venit acasă și cu o pușcă, găsită sub un strat de frunze, probabil, din Al Doilea Război Mondial. Era în stare de funcționare, dar pe noroc că nu avea gloanțe. În aceeași zi am predat-o la Miliție, asta era regula.
- Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
- Eram grănicer la frontiera cu Iugoslavia, în toamna anului 1963, mai precis în comuna Rusova, Batalionul Oravița. Suntem chemați în curtea unității, la Ordin de front. Ni se comunică motivul. Doi soldați au dezertat de la o unitate din Brașov, sunt înarmați până-n dinți și au fost văzuți în Timișoara, urcând în tren spre Oravița. Bineînțeles, voiau să fugă în Iugoslavia. În acest context, s-a decretat “Situația Nr. 1”. În unitate nu rămân decât un paznic și un bucătar. Restul, patru ore somn și opt ore pază pe frontieră, alternativ. Seara, la ora 22.00, când mi-a venit rândul de pază a frontierei, era întuneric beznă și o ploaie torențială, cu tunete și fulgere. Cu greu am fost lămurit să ies din unitate, dar până la urmă, totul s-a sfârșit cu bine. Cei doi dezertori nu au fost reperați în zona noastră. Noaptea respectivă a fost coșmarul vieții mele. Momentul l-am depășit cu bine, dar pățaniile acelei nopți merită un scenariu de film horror.
- Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
- Grea întrebare. Poate despre anul 1946, când, din cauza secetei, era și imediat după război, a fost o foamete în România ce nu se mai întâlnise. Mama a primit, în schimbul unui covor persan pe care-l lucra pentru un om înstărit, o mierță (găleată) de pâine uscată mucegăită, pe care noi, cei trei copii ai mamei, o mâncam cu bucurie că nu murim de foame.
- În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
- Bineînțeles, la Sovata. Este un loc pe care l-am testat de nenumărate ori. Are un lac, Ursu, unic în Europa, dar și pădurea ce-l înconjoară. Păcat de restaurantul Ciuperca, un simbol al acestei splendide stațiuni, care a fost demolat. În rest, un orășel ospitalier, unde se gătește într-un mod aparte. Nu demult am întâlnit târgumureșeni veniți acolo doar ca să ia masa. Distanța - 60 de kilometri de Târgu-Mureș, lejer o oră cu mașina sau motocicleta.
- Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
- În 1980, când eram în Turcia, invitat la Festivalul Internațional de Caricatură “Nastratin Hogea”. Mergeam cu autocarul din Ankara, traversând podișul Anatoliei, spre Akșehir, localitatea unde s-a născut și a fost înmormântat Nastratin Hogea - este echivalentul lui Constantin Tănase de la noi. Ascultam muzică la casetofonul autocarului. La un moment dat, șoferul anunță că, din respect pentru un român, în speță pentru mine, va pune o melodie de Gheorghe Zamfir. Tot autocarul a aplaudat pentru marele nostru cântăreț la nai. Trebuie să specific că la acea dată, Gheorghe Zamfir era pe primul loc la vânzări de discuri în Canada, Franța, Anglia, precum și în multe alte țări. Atunci am fost într-adevăr în al nouălea cer. Dar, tot atunci, și acolo m-au făcut încă o dată fericit, când mi-au amintit de faima Nadiei Comăneci și a lui Ilie Năstase.
- Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
- În noiembrie 1990, mă aflam în Copenhaga cu un prieten doctor, în prima vizită într-o țară capitalistă, după Revoluția din decembrie 1989, când, din lipsă de bani, am fost nevoiți să dormim nu într-un hotel, ca orice occidental, ci în diferite lagăre pentru refugiați. Nopțile le petreceam alături de ruși, bulgari, irakieni, dar și români, care nu urmăreau altceva decât să ceară azil politic, în speranța unui trai mai decent. Și trebuie să recunosc faptul că nu erau puțini. Dacă îți declarai intenția că vei cere azil politic, primeai 300 de mărci germane pe lună. Dacă aveai și doi copii cu tine, suma se ridica la 900 de mărci. Am întâlnit în lagăr o asemenea familie, care era acolo de aproape un an. Au mai stat acolo un an, după care, în drum spre casă, în Oltenia, ne-au făcut o vizită, mie și doctorului, în Târgu-Mureș. Dorul de casă a fost prea mare pentru a rămâne în Occident. Vorba proverbului, fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea.
- De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
- Fiindcă așa am fost crescut, așa consider și eu că e bine. M-am călăuzit și după exemplul fratelui meu, Aurel Ghibuțiu, care, din băiat sărac și modest, a reușit să termine cu 10 pe linie Comerțul Exterior în 1962 și, deși a călătorit în toată lumea, nu a rămas în țări mai tentante, ca de exemplu America, deși cunoștea engleza la perfecție, în plus, cunoștea nu mai puțin de 15 limbi străine. Dacă nici el nu a rămas în străinătățuri, mie, fratele mai mic, nici prin cap nu mi-a trecut. Cu toate că am avut o ofertă tentantă, în Istanbul, în 1980, de la prietenul meu Nino Di Fazio, caricaturist ca și mine. El era un prosper inginer hidrolog în orașul Pescara, unde m-a invitat să fiu colegul lui de birou, deoarece avea nevoie de cineva care să scrie frumos ca mine. I-am mulțumit de ofertă și ne-am despărțit. Eu, după 15 zile de vis în Turcia, de-abia așteptam să ajung acasă. Nici după revoluție nu a renunțat la gândul lui de a mă avea coleg de birou și a trimis un emisar care m-a căutat acasă la mine, dar tot fără succes. Sunt foarte fericit că am ales să rămân și să mă prăpădesc în acest loc binecuvântat numit Transilvania.
- Ce faci de 1 Decembrie de obicei? Sau un 1 Decembrie pe care nu-l poți uita.
- De obicei, de 1 Decembrie îl ascult pe Ștefan Hrușcă și colindele sale minunate, care mă încântă de fiecare dată. Nu pot uita ziua de 1 Decembrie 2010, când, după 50 de ani bătuți pe muchie, m-am pensionat. Sper să mai prind câțiva de 1 decembrie, dar nici prea mulți, ca să nu trec de 100
și să nu păgubesc prea mult statul român, dar mai ales Transilvania mea dragă.
* Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook www.horiaghibutiu.ro
Tety Boroș: “Sunt foarte fericit că am ales să rămân și să mă prăpădesc în acest loc binecuvântat, numit Transilvania”
