Niciodată și nimeni n-a cedat un teritoriu sau altul de bunăvoie, ci doar prin constrângeri, care în majoritatea covârșitoare a cazurilor au luat forma războaielor. De aceea, istoria omenirii este înainte de toate o istorie a războaielor, ale căror intensitate și arie de cuprindere au crescut neîncetat de-a lungul timpului, ultimele două mari confruntări devenind mondiale.
Revenind la problemele noastre, reîntregirea de la 1918 n-ar fi fost posibilă fără Primul Război Mondial, al cărui mod de desfășurare și filozofie, cu toate imensele pierderi materiale și umane, a avut o notă aparte. Redistribuirea de teritorii de la unii la alții, de la învinși la învingători, îndeosebi prin dezmembrarea imperiului austro-ungar, adică alipirea, s-a făcut de data aceasta, lucru cu totul nou, nu în mod obligatoriu, ci doar cu consimțământul populației majoritare din provinciile respective, și nu oricum, ci sârbii la sârbii, slovacii la slovaci, românii la români. Constituirea statelor naționale pe această cale, prin unirea voită a celor de același neam și sânge, aceasta a fost rațiunea introducerii principiului voinței populare, adică a autodeterminării ca mod nou și cu totul deosebit de abordare a relațiilor internaționale, propus de președintele de la acea vreme a Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson.
Se pune totuși întrebarea, dacă România s-ar fi reîntregit, adică dacă România Mare s-ar fi putut închega în urma acestui război, și fără Adunarea de la Alba Iulia, cât și fără cele de la Chișinău, în cazul Basarabiei, de la Cernăuți, în cazul Bucovinei. Fără a diminua importanța acestor exprimări de voință populară, răspunsul este totuși afirmativ. De ce? Pentru că, intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antanta (Anglia, Franța și Rusia) nu s-a făcut oricum. Ea a fost precedată de încheierea de către guvernanții de la acea vreme a unor Tratate extrem de precise, cu toate cele trei mari puteri în care se stipula cu claritate pretențiile și care, în cele din urmă, constau în recuperarea de teritorii pentru constituirea României Mari. A Basarabiei de la ruși, a Transilvaniei, Banatului și Maramureșului de la unguri, a Bucovinei de la austrieci și a Dobrogei de la bulgari.
Diplomația românească a funcționat atunci la cote extreme și, în consecință, cu 10 zile înainte de a intra în război alături de aliați, deci, la 17 august 1916, șeful Guvernului, Ion. I. C. Brătianu a încheiat un tratat politic și o convenție militară, cu toți aliații stipulând toate doleanțele României, dar și cu obligațiile acesteia față de aliați. Prin aceste tratate România și-a asumat nu numai avantaje, ci și riscuri enorme, care puteau duce chiar la desființarea României ca stat. Să nu uităm că în perioada 1916-1917, precedentă luptelor de la Mărăști, Mărășăști și Oituz, România, pierzând două treimi din teritoriu, a fost la un pas de catastrofă. Intrarea ei în război, și ulterior a Americii, a schimbat apoi cursul evenimentelor care s-au derulat în favoarea noastră.
De menționat este abilitatea diplomației românești de la acea vreme în relațiile cu Rusia, căreia nu i se cere, explicit, Basarabia, dar încheie încă de la 1 octombrie 1915 un tratat de neutralitate, în schimbul căruia Rusia se angajează să recunoască dreptul României de a-și anexa, “atunci când consideră oportun”, regiunile monarhiei austro-ungare cu populație majoritar românească. Un precedent care ne-a priit enorm și în relația ulterioară cu Rusia.
Asigurându-i pe ruși de toată prietenia, România a putut să se concentreze spre vest, acolo unde era de fapt și centrul de greutate al revendicărilor noastre (Transilvania, Crișana, Banatul, Maramureșul), la eliberarea cărora și-au adus aportul cuvenit. Să nu uităm de cei doi ani de cruntă suferință (1916-1917), în care România era redusă teritorial la doar o treime, în jurul Iașiului, la cei 833.000 de trimiși pe front, din care 330.000 de morți sau secerați de boli, la pierderea tezaurului și multe altele.
Prin actul de curaj la care a consimțit, în fața României au apărut două alternative. Prima, în caz de victorie, adunarea la un loc și într-o singură entitate a tuturor provinciilor prin constituirea României Mari. A doua, în caz de înfrângere, desființarea țării. Astfel de momente de derută au fost, și ele s-au petrecut chiar în momentul intrării României în război, la mijlocul lunii august 1916, când puterile centrale (Austria, Ungaria, Germania, Bulgaria) erau într-o mare ofensivă, ele obținând prin luptă 431.000 kmp din teritoriile aliaților noștri, în vreme ce aceștia au reușit să pună stăpânire pe doar 22.000 kmp de la adversar. Glorioasa situație de pe front de la acea vreme l-a extaziat pe premierul ungar, Tisza István, care se grăbea să vorbească de marele rol civilizator pe care Ungaria îl va avea în viitoarea Europă.
N-a fost să fie!
După cutumele vechi ale dreptului internațional, conform căruia învingătorul ia totul, România Mare se putea constitui fără mult tam-tam, în genul revenirii la patria mamă a Dobrogei, acum 141 de ani, în urma Războiului de Independență de la 1877, și a Păcii de la Berlin din 1878. Ceea ce a intervenit nou în dreptul internațional și pentru a da legitimitate și durabilitate procesului de unificare, a fost punerea în valoare a actului de voință a tuturor cetățenilor din provinciile care urmau să treacă fiecare la țara sa, adică să-și dea acordul prin acel Da, de unire necondiționată, document de care avea mare nevoie atât statul român, în sânul căruia urmau să fie primite provinciile, cât și stafful Conferinței de Pace de la Paris, care urma să dea verdicte și să legitimeze prin tratate internaționale aceste schimbări.
Pentru ca lucrurile să fie în ordine, Regatul român, în calitate de primitor, trebuia să aibă acceptul de voință din trei părți. De la Chișinău, în cazul Basarabiei, de la Cernăuți, pentru Bucovina, și de la Alba Iulia, în cazul Ardealului. Documentele elaborate în aceste trei capitale de provincii trebuiau să fie scurte și să conțină ca act de voință “Unirea necondiționată cu patria-mamă”. Bucovinenii au fost singurii care s-au conformat, răspunzând scurt și la obiect. Basarabenii au fost și ei de acord, dar au pus condiții, motiv pentru care hotărârea din 27 martie 1918 a fost anulată și înlocuită cu cea din 27 noiembrie 1918. Ardelenii, mai lungi la vorbă, după ce au specificat “Unirea necondiționată”, au extins și ei Rezoluția, introducând la punctul III acel controversat subpunct 1, care spune: “Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.
Deși n-au semnat și nici recunoscut Rezoluția, apologeții iredentiști, ori de câte ori au prilejul, invocă nerespectarea de către statul român a celor înscrise la acest punct, deși dacă analizăm bine situația tot ceea ce a fost prevăzut s-a și realizat. Dar, așa cum subliniază și autorul Documentarului, clujeanul Corneliu Dumitru Pop, această prevedere este nulă de drept pentru că o provincie adjudecată deja prin tratat și fără personalitate statală nu putea pune condiții de niciun fel țării receptoare, adică noii Românii. În același timp, noua Românie nu putea elabora legi și principii de viață pentru diferite segmente ale populației, altele decât cele valabile pentru întreaga țară. Fără a subaprecia imensa importanță a Adunării de la Alba Iulia, trebuie să recunoaștem că prin extinderea conținutului Rezoluției cu acest pasaj, ea și-a depășit competența. În consecință, o discuție pe tema subpunctului 1 de la punctul III al Rezoluției devine caducă, adică o pierdere de timp, ea neavând niciun suport juridic.
Conform principiului “Totul este bine când se termină cu bine”, în afara acestor stângăcii, determinate de o mulțime de factori de influență, acel suflu puternic de voință unanimă rostit la 1848 pe Câmpia Libertății din Blaj: “Noi vrem să ne unim cu țara!” a devenit fapt real, după o jumătate de secol, la 1918, când urmașii acestora au făcut acel enorm pas, consfințind printr-un răsunet la unison: din Cernăuți, Chișinău și de la Alba Iulia, acea unire necondiționată, întruchipată în chipul României Mari, de la a cărei săvârșire sărbătorim peste două zile Centenarul. Moment pe care îl vom evoca mereu și mereu, ca izbândă supremă, spre aducere aminte a acestui eveniment epocal din istoria devenirii noastre ca națiune - fundament a Europei.
