La ce folos dreptatea, dacă nu folosește la nimic!? Îmi sună și mie cam ciudat expresia. Dar am s-o las neschimbată. Pentru că doar așa putem sesiza mai bine folosul nefolositor din ea, sau, mai grav, din viețile noastre. Stephen Hawking, abia când a început să conștientizeze gravitatea bolii de care suferea a știut să prețuiască la valoarea lui trecerea timpului, zicând “Seize the moment. Act Now.”! Și chiar dacă ne e uneori lehamite, precum i-a fost și lui Eminescu (Scrisoarea a II-a), să mai scriem în cartea vieții noastre, trebuie să luptăm pentru dreptatea iubirii și pentru folosul ei pentru noi. Asta nu e în niciun caz o aroganță. Deși se considera ateu, astrofizicianul amintit înmoaie inima oricui atunci când afirmă că în lipsa iubirii și a oamenilor iubiți universul cercetat de el ar fi fost unul gol, lipsit de orice măreție: “I have been rich and poor, I have been able-bodied and disabled. I have been enormously privileged, through my work, in being able to contribute to our understanding of the univers. But it would be an empty univers indeed if it were not for the people I love, and who love me. Without them, the wonder of it all would be lost on me” (Stephen Hawking, Brief Answer To The Big Questions, John Murray, London, 2018, p. 21).
Un om cât un univers, pe care de altfel l-a străbătut cu mintea în lung și-n lat (“I have spent my life travelling acros the univers, inside my mind”) vorbește de iubire, dar și despre demnitatea și respectul față de legile naturii. Cel puțin aici, în această lume accesibilă doar unor minorități inteligente, se poate vorbi despre dreptate. Spre deosebire de legile omenești, legile naturii, susține omul de știință, sunt drepte, neschimbabile (fixed), nu pot fi corupte (cannot be broken), sunt puternice (powerful) și universale. Nu la fel e omul. El e condus de propriul interes, de o lege proprie ascunsă prin ungherele ființei lui răzvrătite și îndărătnice. Sfântul Pavel ne arată și clarifică situația de fapt: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Rom.7,19). Suntem atât de dați.... confiscați răului încât abia dacă mai întrezărim zbaterea liberului arbitru din noi, așa că, deși afirmat ca produs al selecției naturale, al întâmplării, al haosului primordial, omul nu se ridică la nivelul ordinii și dreptății legilor cosmice. Undeva s-a produs o ruptură, o nedreptate cosmică, sau de ordin cosmic-antropologic.
Dacă la baza universului stă determinismul științific, atunci e logică și, cred, pertinentă întrebarea: de vreme ce există în cosmos o ordine determinată a fi dreaptă, ce-l determină pe om să fie nedrept? E nedreptatea omului determinată? Nu, spune teologia ortodoxă. Deci, s-ar părea că există o ordine determinată (în macrounivers) și o dezordine - entropie nedeterminată, adică liberă de orice constrângere (în microcosmos, în om), dacă nu e și ea determinată cumva de slăbiciunea legilor evoluționist-darviniste. Totuși, aparenta entropie la nivelul vieții omenești este reglată și ea într-un fel (cum?) de viața însăși, afirmă Hawking: “we can define life as an ordered system that can keep itself going against the tendency to disorder”. Teologia creștină vorbește despre providența divină, cea care are grijă (ne-a înzestrat cu legea autoconservării ființei) să nu ne autodistrugem ca existențe vii și inteligente în acest univers. Puncte de vedere diferite ale aceleiași realități: Omul stupid (“stupid and not calculated”) e înclinat mai degrabă spre distrugerea proprii specii, decât spre salvarea ei, dar ceva sau cineva îl mai ține în existență.
În lumea noastră, căzută din dreptate (mai ales din bunătate), legile promulgate de om încearcă din răsputeri să îndrepte dezordinea morală și bio-psihologică la nivelul naturii umane. Doar că, așa cum aminteam, aceste legi, imperfecte de altfel, suferă la capitolul care prevede aplicarea și utilitatea lor. De unde și întrebarea unora: la ce folos legea, dacă nu folosește la nimic?
Alungarea Dreptății divine din lume nu poate avea un alt rezultat decât degradarea respectului față de legile statului, față de legile naturii și alterarea demnității ființei umane: toate mizeriile pe care le vedem și auzim în jur, toate dezastrele naturale cu care trebuie să ne obișnuim de acum înainte.
Vorbim foarte mult despre inteligență. Dreptatea și nedreptatea țin în primul rând de conștiință. Aceasta începe să-și afirme declinul odată cu reforma iluministă a rațiunii. Conștiința nu mai este un for, sau forul judecător al ființei umane, ci va ține, va fi subordonată instinctelor biologice. Nenumărate interviuri luate pe stradă tinerilor de azi, cu privire la anumite vicii sau păcate săvârșite sau gândite, demonstrează din plin acest adevăr. Însăși denumirea de păcat riscă să fie scoasă din vocabular și dicționar. Nimic din lumea noastră nu mai trebuie să-L privească, să-L intereseze pe Dumnezeu. Lumea noastră nu mai e treaba Lui. În realitate, aproape nimeni nu-L mai caută, nici măcar cu privirea...
