Ninge iar Decembre în al nostru sat,
Valea poartă-n larmă chip de derdeluş.
Veseli copilaşii fug în lung şi-n lat,
La porţi să se cheme iar la săniuş.
Bulgări de zăpadă-n aer se ciocnesc,
Zburdă îngheţaţi omuleţi zglobii.
Îşi vor jocul pururi, nu se mai opresc,
Nici cu orice lucruri dacă îi îmbii.
Cerul lor albastru coborâta-n alb,
Feeria zilei pierdută-i în noapte.
Se mai odihneşte şi pământul dalb,
Când toţi mulţumesc rugându-se-n şoapte.
Şi în miezul nopţii, îndrăzneţ visând,
Mă-ntorc înapoi, la ani de-nceput,
Când la gura sobei, de ger tremurând,
Pregăteam creionul ce azi îl ascut!
Îl ascut, Decembre, în viscol năvalnic,
Ce şuieră vajnic, amplu şi tăios...
Îl ascut mai altfel, nu cu iz şăgalnic,
Ca-n el să vie zeharul lui Hristos.
Ninge iar Decembre cu poveşti reale,
Ninge abundent pe-un ţărm insolit.
Din răstimpuri vechi, imemoriale,
Îngerii zăpezii m-au înveşnicit...
