ORTODOXIA LIBERTĂȚII VS. TRAGEDIA UNEI ANESTEZII REUȘITE! (II)

Distribuie pe:

Conducătorul Bisericii este Hristos, drept urmare ea nu poate fi reformulată, reformată, și nici adaptată neputințelor firii omenești. Nu Biserica trebuie coborâtă de la înălțimea divino-umană la micimea staturii noastre alterate, ci noi suntem chemați să ne ridicăm la statura unor oameni desăvârșiți, avându-L ca model pe Hristos. Sensul vieții omului este intrarea în Biserică, nu ieșirea din ea. Biserica sfințește și mântuiește lumea, iar lumea participă prin ea la sfințenia lui Dumnezeu.

Din păcate, polarizarea libertății aduce cu sine foarte multă confuzie în mintea celui puțin credincios. Libertatea seculară ne conferă sentimentul că suntem stăpâni absoluți asupra propriei noastre vieți. Libertatea lui Hristos ne cheamă la mântuire, prin smerenie și înfrânare. Adesea buimăcit, creștinul secularizat (formalist) se pierde în amănunte nesemnificative și compromisuri inutile și nu mai știe pe care s-o aleagă. Unii se sting dezamăgiți, fără a afla vreodată bucuria regăsirii adevăratului sens al vieții, alții se convertesc la timp.

Părăsind Biserica tradițională, nemulțumit de lipsa de reforme moderne în interiorul ei, creștinul secularizat plonjează în arena vastă a manifestărilor pseudoreligioase. Mircea Eliade afirma ființialitatea omului întru sacru, ceea ce înseamnă că el nu poate renunța la religiozitate, dar își poate altera simțul religios, timpul petrecut la biserică sau în rugăciunea de acasă fiind înlocuit cu variate surogate religioase. Le numesc așa pentru că aceste manifestări umane țin de domeniul, mai mult sau mai puțin conștient, al sentimentului religios înnăscut al omului care, chiar dacă se manifestă în mod profan, se comportă ca atare: atmosfera cultic-isterică întâlnită pe stadioanele de footbal sau la alte manifestări sportive și de divertisment, divinizarea unor personalități cotidiene (muzică, sport, modeling, cinema etc.), preocupările consumist-economice, cultul televizorului.

Prin religie, omul își afirmă și confirmă legătura cu Dumnezeu. Teologul rus Serghei Bulgacov vorbește despre “tensiunea omului după Dumnezeu” ca fiind componenta fundamentală a vieții noastre care ne amintește mereu că am fost creați de El. În momentul în care Dumnezeu este înlocuit cu Omul, tensiunea aceasta nu se anulează, își schimbă însă orientarea: omul se autodivinizează. Este tocmai ceea ce se petrece în societatea creștină contemporană. Ca atare, ideea că omul e sau poate fi areligios este cel puțin naivă. Se poate vorbi, din păcate, despre un creștin descreștinat, despre un creștinism profanat și chiar despre un postcreștinism posteuropean. Indiferent cum privim acest fenomen, realitatea e aceeași: ateul este un păgân religios.

În contextul unei ecclesii universale globalizate, secularizate, postcreștine, precum și în vederea bunei conviețuiri între oamenii Terei, ortodoxia Libertății afirmă și susține, ca o condiție necesară, (re)cunoașterea, res-pectarea, fixarea, delimitarea, limitelor libertății umane în raport cu libertatea și drepturile divine. Ortodoxia Libertății ne avertizează asupra perenității vieții și asupra riscului de a ne pierde definiv sensul sperând nelimitat la fercirea deplină întru ea. Ortodoxia libertății învinge lașitatea și ipocrizia lumii.

O regăsim din plin în viețile Sfinților martiri.

A privi lumea în care trăim ca ultimă existență este un lucru irațional. A căuta fericirea exclusiv aici pe pământ, orânduindu-ne casa și averea exclusiv după bunul plac, este o nebunie (Luca 12,20). În nebunia aceasta zăbovesc însă mulți dintre cei care ne încurajează și ne amăgesc cu leacuri specifice. Tot mai mulți! Pe măsură ce se împuținează cei dinlăuntru, se înmulțesc cei din afară. Însă, în ciuda încăpățânării noastre de a rămâne aici, candela rațiunii divine ne cheamă mereu, pe toți, acasă, dincolo. Astfel, ecclesia universală își împlinește, indiferent de văicărelile noastre ideologice, sensul ontologic: refacerea imaginii paradisului pierdut, loc sacru destinat icoanei care sfințește lumea.

Ortodoxia libertății distinge clar diferența dintre icoană și pop-icoană, idolul care ne încântă ochiul rațiunii până la anihilarea ei. Nu mă credeți? Să ne uităm în jur! Sau chiar în oglindă! Chipurile pe care le vedem sunt imaginea propriei noastre rațiuni alterate. De aceea nu știm să ne alegem conducătorii sau dacă sunt prea buni îi dăm jos! Și astfel provocăm catastrofa unei așteptări efemere. Mark Twain prezintă într-una dintre istorioarele sale destinul unui bărbat văduv de nouăsprezece ani care, după ce a aflat, puțină vreme de la căsătorie, că soția lui, plecată într-o călătorie, a fost răpită de indieni și probabil ucisă, înnebunit de durere o aștepta mereu să se întoarcă acasă. Prietenii, la început mai mulți, apoi tot mai puțini, deși cunoșteau starea lucrurilor, dar pentru a-l încuraja în momentele mai dificile prin care trecea, îl întrebau dacă i-a sosit soția acasă. El le răspundea că, potrivit scrisori primite (recitită în fiecare an pe vremea când credea el soția lui trebuia să ajungă acasă), va sosi curând. Bucuria lui era mare și o împărtășea tuturor. Toată casa o umplea cu flori aduse de prietenii lui, împreună cu care pregătea toate cele cuvenite pentru bucuria revederii. Apoi aceștia îi dădeau un medicament de adormit... . Pentru o vreme omul se liniștea. Apoi priveau toți chipul soției lui într-o fotografie veche. “Lord, she was a darling” (Mark Twain, The Californian's Tale).

În Biserică, ortodoxia libertății ne trezește la realitate, pentru ca, asumându-ne umbrele, să ne putem reorienta luminile, adică așteptările, adică viitorul. Abia acceptându-ne moartea, putem vorbi despre înviere! A doua variantă: tragedia unei anestezii reușite! Dacă tot trăim inerția unei așteptări infantile, o întrebare deloc ușoară îmi tulbură ființa. În ciuda anestezierii, omul din povestirea tristă a lui Mark Twain știa pe cine așteaptă. Noi știm?

 

Lasă un comentariu