* Miezul creștinismului se cuprinde într-un cuvânt: IUBIRE - să iubești pe Dumnezeu și pe semen. De ce să iubim pe Dumnezeu? Pentru că El este izvorul adevărului și Tatăl nostru. De ce să iubim pe semen? Pentru că toți suntem frați și acesta este semnul distinctiv al creștinilor. Napoleon, împăratul Franței, a fost exilat în 1815, pe Insula “Sfânta Elena”, o stâncă de bazalt în mijlocul Atlanticului, la două mii de km de țărmul Africii, unde a stat până în anul 1821, când s-a sfârșit. Într-una din zile, vorbind despre Iisus, spunea celor care-l însoțeau: “Alexandru Macedon, cuceritorul Asiei, Iuliu Cezar, stăpân și dictator al Romei, Carol cel Mare, stăpân al Apusului, și eu, Napoleon, am izbutit să realizăm mari împărății. Pe ce se întemeiau aceste împărății? Prin forță, prin putere! Singur Iisus Hristos a întemeiat Împărăția Lui pe iubire și până astăzi milioane de oameni sunt gata să moară pentru El. După optsprezece veacuri, zicea el, iubirea lui Hristos poate mișca pământul”. Ciudată li se părea mulțimilor învățătura pe care o auzeau din gura lui Iisus; și, totuși, ascultătorii Lui erau tot mai numeroși. Cuvântul Lui era așteptat ca ploaia binefăcătoare, peste pământul uscat de secetă. Era învățătura care înnobilează omenirea.
* * *
* Este bine și folositor ca noi, creștinii, să cunoaștem că există o dreptate omenească și una dumnezeiască. Dreptatea omenească este atunci când, de pildă, trebuind să împarți ceva cu cineva, dai jumătate, și tu ții cealaltă jumătate. Dreptatea dumnezeiască este să dai cele bune și să ții cele stricate, să dai pe cele multe și să le ții pe cele mai puține, să dai nu numai jumătate din ceea ce ai, ci cât vrea acela. Fiindcă există dreptate dumnezeiască, există și o răsplată dumnezeiască, încât atunci când omul este nedreptățit și, totuși, pune în lucrare dreptatea dumnezeiască, iertând, Dumnezeu îl nedreptățește chiar și în această viață; răsplătirea lui se face încă de pe pământ. Ordinea fizică din această lume se sprijină pe ordinea morală. Din acest punct de vedere, indiferent de timp sau loc, credinciosul nu poate concepe o trăire creștină fără spiritul dreptății. Mila și iertarea pot dura până la moarte, când vine plata. O viață fără deosebire între rău și bine este imorală. Dreptatea este simbolul echilibrului în lume, al egalității între persoane, dar și sfințenie, adică stare conformă cu voia lui Dumnezeu. Într-adevăr, cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu, acela împlinește dreptatea și este numit “drept” și “sfânt”. Noi, oamenii, ca ființe căzute, nu putem să împlinim toată dreptatea, dar, având ca model și împlinitor al dreptății pe Hristos, putem, prin efort, să întrupăm în noi, să ne asumăm cel puțin una din formele dreptății, pe care am pierdut-o odinioară prin păcat.
* * *
* Toată viața creștinului și fiecare zi și clipă a acestei vieți trebuie să fie o necontenită preamărire a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se simte nevoia să existe zile închinate Domnului, în chip deosebit. Aceste zile sunt sărbătorile în care sufletul eliberat de grijile materiale ale vieții se consacră numai lui Dumnezeu și desăvârșirii Sale spirituale. Tot zile închinate Domnului sunt posturile, care ne pregătesc și ne purifică, prin renunțări, întreaga ființă, pentru a putea întâmpina cu vrednicie bucuria praznicului (sărbătorii). Deși nu sunt zile de odihnă, posturile sunt învăluite în prezența lui Dumnezeu, în care atenția e îndreptată spre pocăință și spre progresul în virtute. Biserica oprește pe creștini să asiste sau să participe în perioada posturilor și a pregătirii duhovnicești la jocuri, petreceri, spectacole nepermise, chefuri, ospețe și beții. Biserica interzice creștinilor să citească unele cărți sau să vizioneze unele spectacole cu conținut neziditor și să rostească sau să asculte vorbe necuviincioase. Acestea pot ațâța impulsurile senzuale ale omului sau îl pot atrage pe acesta în vârtejul amețitor al pasiunilor înrobitoare.
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
