ALTE POLITICI CRIMINALE DE MAGHIARIZARE FORȚATĂ (XXXIV) APOGEUL CRIMELOR HUNGARISTE - 1940-1944

* TRĂZNEA, IP, MOISEI Notele de mai sus nu reprezintă decât o punere în temă. Tragedia ardelenilor din teritoriile cedate nemernic de Carol al II-lea, ca o încununare a întregii lui domnii nefaste, oblojitoare a tuturor vânzătorilor de țară, a tuturor traficanților de România, se înscrie în tragedia tuturor popoarelor europene care au fost martirizate de fascism, hitlerism și bolșevism. Cu o singură deosebire. Că la noi s-a găsit un Eugen Jebeleanu care să dedice unui sat obscur din Cehoslovacia, Lidice, un poem; dar nu s-a găsit un alt poet care să dedice poeme satelor martire Trăznea, Ip sau Moisei. Asta spune totul despre o relație aberantă a multor români cu istoria. Și despre și mai aberanta concepție asupra toleranței. Concepție care, de fapt, a prilejuit hungarismului escaladarea răzbunărilor pentru intrarea armatei române în Budapesta și pentru Trianon, contând pe lipsa de reacție și pe fatalismul românilor. Având și hungariștii centre de studii și analiză a adversarilor potențiali unde, pe primul loc, figurează România și poporul român.

* 9 septembrie 1940. Trăznea sau Trăsnea. Zi și localitate care ar trebui să fie prilej de pelerinaj. Al școlilor și universităților. Al armatei. Al jandarmilor. Al serviciilor speciale. Al populației. Trăznea este așezată la poala răsăriteană a munților Meseș, pe drumul Zalău-Agrij, între două masive păduroase care-o despart de Ciumârna la nord-vest și Bozna la sud, pe o distanță de numai 3 kilometri. După faptele glorioase de arme de la Zalău, de la “hodăile” agronomilor Gavrilă Vicaș și Gheorghe Prunea, după asasinatele de la Ciumârna, avangarda armatei regale ungurești ajunge în hotarul satului Trăznea. Ca să-și facă mâna și să se îmbărbăteze, împușcă toți copiii aflați pe islaz cu vitele la păscut, lăsându-i acolo. Fiecare în patul lui de sânge. Popa Costea adunase populația spre a primi trupele cotropitoare. Act de supunere care l-a costat pe el și enoriașii lui. Câțiva soldați beți, care dăduseră de rezervele de horincă, trag focuri de armă în marginea satului. Crezându-se atacați, vitejii armatei regale dezlănțuie un foc nimicitor asupra sătenilor adunați să-i primească. Se pun în bătaie armele automate. Se atacă la grenadă casele și curțile. Se iau în baionetă femeile și copiii. Se dă foc șurilor. Preotul conciliant scapă și se ascunde în casa parohială. Cei în întâmpinarea cărora ieșise dau foc casei. Popa arde de viu. Preoteasa și fiica sar pe fereastră și pur și simplu dispar. Sunt împușcați cei 9 soldați demobilizați din armata română. Învățătorul și soția lui sunt răstigniți pe ușa bisericii și împușcați. Nicolae Brumar cu soția și două fiice sunt împușcați lângă o căpiță de fân. Apoi, în bună tradiție hunică, sunt sfârtecați cu baionetele. Îndrăzniseră să mai geamă infirmând buna instrucție a focului. După ce-l sfârtecă pe Vasile Mărgăruș cu baionetele, ostașii Sfântului Ștefan îi explodează țeasta cu un glonț dum-dum.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu