Deși, cu temeinicia unei mult prea puține școli adevărate, totuși, până la urmă, plugarul-grădinar din vocație și scribul-gazetar și vorbitorul de radio din întâmplare, acest instinct autodidact al meu a izbutit, până la urmă, să pună câteva “semne de lectură” între filele multor cărți bune de citit, după care n-a mai avut timpul necesar să se reîntoarcă la relectura lor. Și ce rău îi pare acum, când a ajuns la anii înaintați ai bătrâneții sale. Adică: la 84 de ani, duminică, 24 februarie, de sărbătoarea românească a “Dragobetelui”.
Încercând să mă destăinui, voi spune că, cu toate că a trecut atâta amar de vreme, nici măcar acum nu reușesc să găsesc un răspuns la următoarea întrebare întrebătoare: ce aș fi făcut mai mult și mai bine decât am făcut cu învățătura scrisului tipărit al acelor cărți uitate și rămase ne citite?! Ca urmare, nu îmi mai rămâne decât să mă consolez cu propria-mi concluzie autobiografică: Am trăit, relativ mult, și numai arareori în afara timpului și a spațiului geografic românesc. Apoi, să mă însor, la vremea potrivită, cu o fată dumbrăveancă și săsoaică frumoasă, autoromânizată prin nemărginita ei dragoste de Țară, fiind și o vrednică gospodină, temeinic așezată la casa și nevoile ei. Să izbutim, amândoi, a lăsa în urma noastră doi copii cuminți, omenoși, frumoși și talentați: băiatul în ingineria lucrului bine făcut, iar fata în precizia ingineriei mecanicii fine și în arta compunerii și exprimării vorbelor românești pe calea undelor herțiene ale radioului; un nepot, din partea băiatului, dascăl de școală, plecat prea de timpuriu în necunoscutul acestei lumi; o neastâmpărat de harnică și pricepută noră, inginer-profesor; să citesc sau numai să răsfoiesc cu privirea un maldăr de cărți (din care nici măcar una nu îmi perpetuează nici prenumele de Ioan și nici numele de Vulcan); să umplu în zadar, un prea puțin încăpător cufăr mare (geamantan) cu manuscrise și adnotări de tot felul; să agonisesc o melancolică arhivă de scrieri și fotografii-document, cuprinzând sute și sute de articole-ilustrate, scrise, rescrise, publicate și neplătite de zgârcitele gazete și reviste, precum și casetele cu vocile și gândurile care exprimă bucuriile și tristețiile mele și ale miilor de oameni cărora le-am ținut calea cu microfonul Radioului Românesc în mână, vreme de mai bine de 60 de ani.
Așadar, un trudnic și permanent zbucium, într-o mult prea grăbită și zgomotoasă lume ca nelumea! Mult prea mult pentru un hârtibăcian-sibian care mereu și-a iubit Țara, Credința străbună, Limba, Neamul, Portul popular, Cântul doinit, Trecutul măreț, Prezentul trist și Viitorul optimist al României. Și am făcut-o cum am știut și putut eu mai bine, mai frumos și mai omenos! Ca urmare, nădăjduiesc ca ultima-i lacrimă fierbinte să întârzie cât mai mult a se răcii și zvânta pe obrazul meu, ca și în noianul îndepărtat sau apropiat AL TĂCUTELOR TĂCERI ALE VEȘNICIEI!
NOTĂ: În speranța de-ai îndrepta și pe nedrepții acestei Lumi, dar și cu teama unei șoptite și sfinte rugăciuni, îndrăznesc să-l rog pe Bunul Dumnezeu, ca pe cei demni de a Sa milă să-i reînvie la fiecare o mie de ani, făcându-i “uitați” pe Pământ, chiar și numai pentru o singură clipită Cerească!
Rugăminte, la care aș mai atașa scrisul spuselor înțelepte a doi oameni de seamă ai lumii. Cele ale medicului-filozof și teolog elvețian Albert L. P. Schweitzer (1875-1965), prin care constata că la 20 de ani avem chipul dăruit de Dumnezeu; la 40 de ani, cel dat de viață, iar la 60 de ani, cel pe care fiecare îl merităm. Privindu-mă în oglinda dimineților, am încercat să continui această înțeleaptă înșiruire de vorbe adevărate și de cronologii de cifre inventate, ajungând la concluzia că după mai mult de 80 de ani de viață, omul are chipul cu care îl bate Dumnezeu. Tot același savant mai spunea că, până una alta, rostul omului este să trăiască nu să existe, în vreme ce filozoful și istoricul roman Lucius Seneca (n.cca.4 î.Hr.-d.65) ne învață că esențială este întrebuințarea vieții, nu durata sa.
