Semnale disperate către planeta Pluto, de Elise Wilk, este primul spectacol produs în cadrul celei de-a treia ediții a proiectului Terapie socială prin teatru contemporan, implementat de Teatrul 3 G și cofinanțat de AFCN, Administrația Fondului Cultural Național și Municipiul Târgu-Mureș. Am scris în termeni elogioși despre un alt spectacol produs de același teatru privat și nou în peisaj, Mihai Viteazul. Și ar fi bine ca aceia care scriu despre teatru să vadă spectacolele, nu să scrie doar văzând afișele, fiindcă îmi mențin părerea că este foarte bun, de aceea l-am văzut de două ori. Despre spectacolul din bastionul cetății, condus acum de Theo Marton, aș spune că e mai bine și mai multă liniște acolo, am fost curioasă nu neapărat să văd un spectacol făcut de tânărul actor, cât să o văd pe Roxana Marian, cu care am împărțit același cămin al UNATC București și uneori chiar am mâncat la ea. Sărăcia lucie de acolo și foamea pe care am făcut-o mulți sunt lucruri despre care trebuie să ne amintim atunci când mulți nu înțeleg că scena nu e deloc precum își imaginează cei care nu știu că lumea teatrului nu e deloc idilică. În afară de Roxana, nici nu știu dacă s-a mai auzit de vreo actriță din acea generație pregătită de Florin Zamfirescu, deși admiterea la București a fost atât de grea, iar în facultatea în care nu credeam, probabil, niciuna pe atunci că vom intra, facultatea nu a fost deloc precum în vise. Ca și subiectul trist al piesei de la teatrul din cetate. Elise Wilk este o autoare contemporană, cu care sunt prietenă pe Facebook, o tânără care a urmat, tot ca și mine, secția de teatru de la filologia Universității Babeș Bolyai din Cluj, textele i se joacă în România și în toată Europa, dar sunt foarte triste. Am mai văzut un text cu ceva cameră de hotel în care s-a făcut o crimă, tot la un teatru din cele târgumureșene, fiindcă acum sunt mai multe, iar acum, acesta e textul pe care l-am găsit extras din spectacol, pe FB. Trimiți semnale către o planetă de gheață? De ce? Cum și de ce ai ajuns să trimiți semnale către Pluto? Cum se face că nici prietenul tău, Igor, nu mai survolează planeta, cartierul, blocul? Și nu mai dă niciun răspuns de pe Pluto. Cum se face că nu poți să-ți întrebi soțul, care dintre voi s-a mutat pe o planetă de gheață? Și continuați să trăiți fericiți și continuă să-ți scoată, dimineața, iaurtul din frigider, înainte să te trezești, ca să nu fie prea rece. Cum se face că fiul tău, despre care știi sigur că-i place să alinieze toate lucrurile, cartonașe cu fotbaliști, tăiței, pantofi, a dispărut ca-ntr-o misiune în spațiu? Și încă aștepți vederi. Un spectacol despre cum îngropăm adânc în noi unele lucruri. Despre strategiile prin care ignorăm realitatea. Despre frica de singurătate. Despre semnale disperate către o planetă de gheață. Roxana Marian, Laura Mihalache, Larisa Dobrin sunt toate foarte bune, dar spectacolul e trist. Roxana ne duce cu gândul la Mona din Steaua fără nume, ca apariție, tipar în care a pus-o Florin Zamfirescu, profesorul ei din facultate, și nu poate fi scoasă. E o frumusețe, nu doar pe scenă, categoric, așa cum nu prea avem actrițe. Faptul că toate au lacrimi în ochi dovedește implicarea afectivă în acest spectacol, fiecare are deasupra capului câte o planetă, aparent, Roxana o are pe cea albastră, dar privite din ansamblu și chiar numărate, predomină cele în orange. Fiecare fată vorbește despre iubiri din tinerețe și trădări, despre eșecuri și prieteni neloiali, copii născuți împotriva voinței lor. Familii plictisitoare, prea multă rutină în ideea căsniciei. Actrițele monologhează despre drama tinereții lor. De ce mi-a plăcut spectacolul? Fiindcă el conține foarte mult adevăr, ca și cel cu Mihai Viteazul trădat de propriii supuși. De aceea afișul e o halcă de carne, fiindcă prezintă România așa cum e ea, hăcuită din toate părțile, care nu mai e condusă nici măcar de conducători care să facă cinste propriei limbi. Și spectacolul despre planeta Pluto, care nici măcar nu există, e un bun prilej să ne amintim de Mihail Sebastian și de Alcor, acea stea care, de asemenea, nu exista dar a făcut-o celebră pe Mona, personajul feminin care, deși, iar nu există, orice actriță visează să-l joace. Roxana Marian, practic, asta a făcut, fiindcă actrița care a jucat acel rol pe scena Teatrului Național din Târgu-Mureș nu a convins, însă Roxana da, chiar și în cel al domnișoarei Cucu. Aici, însă, e altfel, strălucitoare precum acea constelație portocalie care predomină la etajul din bastionul Cetății! Sincer, am avut aceeași senzație ca și cea de la cinematograf, când am cumpărat bilet, tot ca să îi arăt altei colege, Camelia Popa, cu care am făcut aceeași foame și am împărțit aceleași cămine sinistre și lugubre din București, că am ajuns toate acolo unde visam, chiar dacă atunci părea imposibil. Însă, cu mari sacrificii! Sunt mândră când îmi văd colegele de cameră ajunse la stadiul în care eu cumpăr bilet ca să le văd pe scenă sau pe ecran! De aceea precizez, fiindcă nu sunt zgârcită. Dar acolo unde merită să plătesc, o fac, fiindcă am împărțit toate aceleași dureri, foame și mizerie, odată, chiar dacă acum se văd doar luminile rampei! Însă mulți habar nu au ce se ascunde dincolo de ele! Așa că ar fi bine să scrie despre teatru doar cine știe fenomenul dinlăuntru. Ca atare, îmi mențin părerea, după aceste spectacole, se pare că Teatrul 3 G e cel mai bun, cel puțin din oraș! Felicitări merită și PR-ul Valentin Covaciu. Aștept cu interes și alte spectacole. E dureros că teatre private au ajuns să depășească naționalul târgumureșean cu propriii actori de acolo. Dar totul începe cu respectul și se termină tot cu el!
