* Poetul englez William Shakespeare, mort în anul 1616, zicea odată: “Întreaga lume este o scenă și toți bărbații și toate femeile sunt doar actori”. Jocul vieții se poate încheia în orice clipă, cum afirmă Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: “Viața este ca și roua, / Ca un vis înșelător, / Repede se ia perdeaua / Dinspre veacul viitor”. Dacă noi, toți, suntem actori, cum arată Shakespeare, nu trebuie să se creadă nimeni superior celuilalt, nici să creadă că rolul său în marea dramă a vieții este mai important decât al semenului. Când piesa se încheie și cortina se trage, oare, cine este regele și cine este țăranul, cine este prințul și cine este săracul, cine este generalul și cine este soldatul? La slujba înmormântării se cântă: “M-am uitat în mormânt și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”. Fiecăruia dintre noi i s-a încredințat un anumit rol în viață. Când cortina coboară, în ultima zi, noi răspundem la chemarea trâmbiței Judecății. Sfântul Vasile cel Mare zice: “Nu faptele mari sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu, ci dragostea mare cu care ele se fac!”. Ni se va cere socoteală de felul cum am administrat darurile încredințate. Le-am folosit pentru noi înșine sau ca buni iconomi ai milelor lui Dumnezeu? Le-am făcut să ajutăm omenirea suferindă și lucrarea Bisericii? Fiecare trebuie să-și împlinească funcția lui proprie și va avea o însemnătate înaltă pentru sine și pentru alții. “Toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu și fiecare dintre noi va da seama despre sine lui Dumnezeu” (Romani 14, 10 și 12).
***
* Dumnezeu coboară la noi spre a ne ajuta să urcăm la El. Domnul coboară chiar la ușa sufletului nostru și bate, căutând intrarea. Scara pe care Dumnezeu a construit-o de la cer la pământ duce direct spre inima ta și inima mea. Aici, Domnul nostru Iisus Hristos vrea să locuiască mai mult decât oriunde. Dumnezeu este prezent pretutindeni în univers, dar sălașul Său preferat este inima ta și a mea. Iisus zice: “Iată, stau și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Pentru prima dată, Dumnezeu a coborât scara în sufletul nostru atunci când am fost botezați. Ea încă este acolo, și Dumnezeu nu o va muta niciodată. De aceea, trebuie să ne ascundem în sufletul nostru și să începem să urcăm, câte un pas o dată, folosind treptele credinței, nădejdii, dragostei, rugăciunii, smereniei, căinței, blândeții, cumpătării, bucuriei, păcii și ascultării. La capătul urcușului, ne așteaptă Părintele luminilor a Cărui vedere va desfăta veșnic întreaga noastră ființă.
***
* Omul care are frică de Dumnezeu nu se teme de niciun necaz vremelnic, ori de oameni, așa cum nu se teme de moarte. Dacă are de ales între a cădea în năpastă și a muri, pe de o parte, și a păcătui, pe de altă parte, voiește mai bine să sufere și să moară, decât să păcătuiască. Cuprins fiind de frică de Dumnezeu, biruiește orice necaz și chiar teama de moarte, așa cum cel cuprins de o boală grea nu simte alte suferințe mai ușoare, ori așa cum cel ce aude un vuiet mare nu aude o șoaptă mică. Sfântul Iosif a vrut mai bine să șadă în temniță decât să se împreuneze cu egipteanca și să păcătuiască (Facere 39). Moașele evreice au disprețuit porunca cea nelegiuită a lui Faraon și nu au ucis pe nou-născuții de parte bărbătească, “fiindcă se temeau de Dumnezeu” (Ieșire 1, 17-21). Cei trei tineri din cuptorul Babilonului, ca și Suzana, din pricina fricii de Dumnezeu, nu s-au temut de moarte, precum și mulți alții. Într-adevăr, Dumnezeu este “întărirea celor ce se tem de El” (Psalmul 24, 15), adică har, forță, putere nevăzută, dar simțită de toți cei ce cu credință și cu glasul bine lucrează la zidirea și desăvârșirea vieții lor lăuntrice. Când energia aceasta sfântă, adică frica de Dumnezeu, începe să lucreze, atunci frica pământească este scoasă afară dimpreună cu toate cele care o însoțesc.
Din volumul “Hristos, salvarea noastră”
