Așa cum am văzut în edițiile anterioare, nevoia de securitate teritorială a statelor a condus atât la apariția unor pseudo-modele ca Tirolul de Sud și arhipelagul Aland, ceea ce nu este cazul cu autonomia “Ținutului Secuiesc”.
Nici modelul autonomiei Cataloniei, dat frecvent ca exemplu prin anii '90, nu este compatibil cu aceasta din urmă. După cum se știe, regatul Spaniei, format în urma unirii mai multor formațiuni statale apărute în evul mediu, este rezultatul unui proiect politic consfințit de Constituția din 1978, unul dintre fundamentele căreia constă în faptul că fiecare regiune istorică din Spania se bucură de așa-numita autonomie regională. Din 2006, Catalonia a beneficiat chiar de o “autonomie extinsă”. Apoi, în 2010, o decizie a Tribunalului Constituțional de la Madrid i-a redus o parte din acest statut, eliminând articolul care-i definea pe cei 7,5 milioane de catalani ca “națiune”.
O altă mică deosebire față de “Ținutul secuiesc”, a cărui sărăcie endemică este binecunoscută, constă în aceea că o cincime din PIB al Spaniei este furnizată de Catalonia, unul dintre motivele pentru care aceasta vrea să devină stat suveran...
Toate aceste “autonomii exemplare” sunt soluții ale unor șarade geo-politice, iar nu la “problema minorităților”. Ele au fost valabile în epoca conceperii lor și într-un context particular.
Concluzia este inechivocă: Construcția democrației trans-naționale europene împreună cu aplicarea descentralizării și subsidiarității la nivelul statelor-națiune sunt răspunsul adecvat la problema minorităților, iar despărțirea drepturilor culturale de teritoriu (recomandată de Consiliul Europei) este soluția pentru eliberarea minoritarilor din prizonieratul intereselor geo-politice.
Epilog: Autonomia “Ținutului secuiesc” sau autonomia de tip ghetou
În acest context al intensificării acțiunilor fățișe pentru autonomia teritorială pe baze etnice în chiar inima României, a tendințelor de separatism și izolare care derapează în extremism, credem că sunt interesante câteva considerații ale unui intelectual occidental care a observat de-a lungul câtorva ani, în Transilvania, raporturile dintre români și maghiari. Este vorba de universitarul francez, Breton la origine, Claude Karnoouh, antropolog și sociolog, autor a șase cărți și a peste o sută de articole și eseuri de antropologie culturală și politică, filozofie a culturii și filozofie politică. Din 1991 și până în 2002, dl. Karnoouh a fost profesor invitat al Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj. Analiza de mai jos se regăsește în capitolul “Transilvania: iarăși și dintotdeauna” al cărții “Dușmanii noștri cei iubiți”, Editura Polirom, pp. 42-45.
“ (...) Există însă ceva care scapă reprezentanților minorității maghiare din România, și de aceea jocurile lor politice sunt departe de a fi transparente. S-au gîndit la următoarea eventualitate? Dacă printr-o întâmplare statul român ar acorda autonomie administrativă județelor Covasna și Harghita, restul populației maghiare din Transilvania s-ar găsi într-o situație instituțională și culturală extrem de precară și, după părerea mea, mai puțin avantajoasă decât cea de care beneficiază în prezent. De fapt, în restul Transilvaniei, această autonomie ar crea un fel de ghetou (s.n.) care ar lăsa în afara domeniului ei de acțiune orașele, comunele, satele în care ungurii sunt recunoscuți juridic ca minoritate. Altfel spus, dincolo de această îngrăditură, maghiarimea din Transilvania ar fi redusă la o lumpen-maghiarime! Spre asta tinde UDMR? Dacă nu e așa, îl las pe cititor să tragă concluziile care i se par pertinente.
În ceea ce mă privește, m-aș mărgini la o concluzie provizorie, și anume că orice amenințare proferată de UDMR, de guvernul din Ungaria sau de oricare partid de acolo, cimentează și întărește identificarea unei mari majorități a românilor cu Statul, oricare ar fi culoarea politică a guvernului. Or, de aici țâșnește și se dezvoltă antinomia care, după părerea mea, e la originea tuturor tensiunilor. Pentru că, dincolo de legitimitatea revendicărilor culturale ale minorității maghiare (garantate de Constituție și a căror corectă aplicare trebuie mereu supravegheată cu vigilență), politicienii extremiști, intelectualii mediocri, scribii care se joacă de-a ucenicul vrăjitor sunt cei care profită. (...)”
