DE CE NU VOR ROMÂNII UN NOU MARȘ AL SECUILOR LA TÂRGU-MUREȘ - CĂLĂII ȘI CRIMELE LOR (XI)

O formidabilă voință de-a stăpâni nefericita Transilvanie prin mijloace de teroare îi orgoliase pe maghiari. Zadarnic dovedea generalul Bem cea mai generoasă indulgență față de celelalte naționalități și mai cu seamă față de români, ura și setea de răzbunare, a celor ce promisese libertate, frăție și egalitate, nu mai putea fi stăvilită.

Guvernul revoluționar al lui Kossuth, alungat din Budapesta de trupele imperiale, își tuna ordinele din Debrețin, cerând măsuri necruțătoare împotriva neamurilor de altă limbă. Și ce era mai ușor decât să se organizeze instrumentul legiuit de vindictă încruntată. Vârtejul sângeros azvârlise întreg putregaiul omenesc la suprafață; pentru formarea așa-zișilor “vânători rurali”, se îmbibară toate scursorile satelor din jur.

Căpitanii de gloată, încredințați cu organizarea acestor cete, n-au decât să-și împartă atribuțiunile. Nagy Alexandru rămânea în Reghin, Jeney va opera pe valea Gurghiului și Boldizsár Pavel pe valea Mureșului. Pretextul e lesne de găsit. De când cu arderea orașului, sătenii nu-și mai aduc produsele în piață, fiindcă cetățenii au sărăcit și nu plătesc. E cazul să se ia cu forța ceea ce sătenii nu vreau să predea de bunăvoie. De-aici numele de “găinari”, ce-l primesc aceste bande înarmate.

Faima isprăvirilor lor umple de groază pe cetățeni. Ziua nu prea dau față, dar noaptea colindă pe la casele orășenilor în haite de câte cinci-șase inși. Au inventat o rețetă lucrativă de-a stoarce parale. Trezesc lumea din somn, provocând un zgomot infernal în fața porții, apoi intră zdrăngănind armele și provoacă, pe cine le vine în ochi, să-i urmeze. Femeile leșină, copiii se agață de părinți, bătrânii privesc neputincioși cum se îmbracă victima resemnată să meargă la moarte. Afară, în stradă, începe târguiala; câțiva gologani cârpesc avariția siniștrilor borfași și cetățeanul scapă.

Măruntele rechiziții săvârșite pe sate - la început timid și fără cutezanță - degenerează repede în adevărate expediții pentru exterminarea românilor. Contele Paul Macskásy din Gurghiu nu poate uita că iobagii răsculați i-au prădat și ars castelul. Sub masca pretenției de a pedepsi pe cei vinovați, se urzește în taină cea mai teribilă prigoană asupra satelor românești din jurul Gurghiului: Cașva, Orșova, Ibănești și, în deosebi, Hodac.

În ziua de Strătenii - 2/14 februarie 1849 - ca un fulger din cer senin, cade vestea că oamenii lui Jeney se apropie de comuna Hodac. Lumea adunată la biserică se risipește ca un stol de vrăbii. Zadarnic se silește popa Toader Lupu să îmbărbăteze inimile: “Cine n-a greșit nimic, vină nu-i vor putea găsi și lege nu poate fi să te osândească nevinovat”.

“Fugi cu noi părinte”! - îl cheamă țăranii, dar preotul nu se înduplecă.

Popa Toader Lupu e cuvios cu vorba ce a grăit-o. El e creștinește convins că nevinovăția îl apără pe om de orice primejdie. E un om zdravăn și impunător; barba albă și părul nins îi împrumută feții o blândețe apostolică. Nu se teme. Ce-i drept, băieții lui (Ioniță e tribun și Leon, deși numai de 16 ani, vorbește oamenilor de neam, limbă și drepturi) au de ce să se ascundă, dar el rămâne.

Ungurii îl surprind citind ceaslovul. E senin și nu se apără. Unul îl lovește-n față, altul îl leagă de mâini, ceilalți încep și zdrobesc tot ce găsesc în casă. În sat n-au putut prinde decât șapte oameni; în schimb, scot vitele din grajduri, să le ducă. Ici-colo arde câte o casă, dar zăpada de pe acoperișuri nu prea lasă focul să se întindă.

Ceata de ostateci, mică la început, sporește repede; chiar și un sas - unicul fiu al primarului Schaller din Petelea, care mersese la Ibănești să-și vadă de oi - e escortat alături de români.

“Cam la vreo treizeci de inși - povestește nonagenarul Butnariu Ioan din Petelea - au trecut prin Gurghiu între baionetele ungurilor pe dinaintea mea. Erau fețe deznădăjduite, cu obrajii ca de ceară; trupuri sleite, care se-ncâlceau laolaltă, mereu bruftuite cu paturile armelor. În mijlocul lor, popa Toader Lupu, cu haina sfâșiată, bătătorea zgrunții de zăpadă, în drum către Reghin. Schaller, pe care-l cunoșteam, mi-a făcut semn cu mâna, parc-ar fi știut că n-o să ajungă la Reghin niciodată.

La Mociar - la mijloc de drum între Reghin și Gurghiu - se ținu judecată sumară. Cel mai crâncen năpăstuit a fost popa Toader Lupu. I-au smuls barba, i-au scos ochii și l-au emasculat, înainte de a-l împușca. Pe ceilalți i-au pirostruit în genunchi și așa i-au ucis. Un singur sătean a scăpat cu viață - poreclit mai târziu Ion Pușcatul - care, primind un glonte în frunte, leșinase și fusese socotit mort. Cetățeanul Samoilă Elsen - urmărit de unguri pentru participarea lui activă în luptele contra secuilor și refugiat din Reghin în comuna săsească Ideciu de Jos - face pomenire, în ziarul său personal, de acest fioros măcel.

“Ieri (adică la 14 februarie 1849) au împușcat, așa-numiții «țyukâsz»-i (găinari) din banda lui Jeney, copii nevinovați în Ibănești, Gurghiu și Hodac. Petrecurăm cu ochii din turla bisericii evanghelice din Ideci cum fură împușcați românii în pădurea de la Mociar. Au fost împușcați acolo la vreo 140 de inși - răbufnind pușcăturile tot mereu - și bandiții de «țyukâsz»-i se vedeau patrulând în cete”.

Doi credincioși ai părintelui Lupu, înfruntând primejdia, ridicară în timp de noapte cadavrul nefericitului preot, să-l așeze în locaș de veșnică odihnă cu cruce la căpătâi; hoiturile celorlalți rămaseră neîngropate, pradă sălbăticiunilor.

Ferocitatea asupritorilor găsi curând prilejul să se dezlănțuie cu și mai infamă sălbăticie.

Glontele căzut în ziua de 16/28 februarie în Monor, cu ocazia trecerii generalului Bem prin comună, trebuia sângeros răzbunat.

Un detașament de vânători pornit din comuna săsească Batoș ocupă Monorul, Gledinul și Șiețul, stând timp de patru zile acolo și împușcând pe toți bărbații aflați acasă și jefuind bietele comune românești de întreg avutul lor.

De-acolo expediția își abătu drumul distrugerii - hoardă de răufăcători sporită la aproximativ 2.400 de oameni - pe Valea Mureșului în sus. Ziua de 22 februarie este însemnată cu flacără de sânge.

“Dis de dimineață - scrie protopopul gr. ort. Ștefan Branea în cronica sa recent descoperită - s-au dus cu toții la Rus, Murăreni și Dumbrava. Acolo, pe toți oamenii pe care i-au găsit i-au împușcat cu cea mai mare tiranie, a căror număr nu se știe, a trecut peste o sută. Jefuit-au tot ce au găsit, prin case, prin grajduri etc. N-au lăsat nici găini. Cizmele, sumanele, cojoacele și altele din picioarele muierilor le trăgeau jos și le lăsau dezbrăcate și desculțe în omăt.

Seara au venit cu foarte multe prăzi, dobitoace nenumărate etc. Au început a vinde vite și oi cu câte un florin de argint.

Cine oare dintre creștini s-ar lăcomi să cumpere? Cumpără tiranii, cei ce erau tăvăliți în sângele cel nevinovat al românilor”.

Aproape în aceeași zi, la 21 februarie 1849, își reînnoi ucigașul Jeney incursiunea pe Valea Gurghiului.

De astă-dată călăii nu se mulțumiră să prindă numai bărbați, ci tăbărâră asupra femeilor și copiilor, adunându-i grămadă la locul pomenit și azi de bătrâni “groapa de jos de sat”. Aici îl siliră pe-un schilav să sape, în văzul nenorociților, groapa comună, ca pe urmă, după ce femeile și copiii își aflară moartea prin glonț și pat de pușcă, groparul schilav să fie înmormântat de viu, alături de cadavrele îmbucătățite.

Registrele morților de pe acele vremuri au păstrat mărturia scrisă a cumplitelor pătimiri. Bătrânul preot Ștefan Branea - cruțat de Pronie de la moartea silnică - a încrestat date impresionante în cartea morților din Aluniș.

“22 februarie 1849. La Zălăuaș, din jos de sat, s-au împușcat de către unguri 21 de oameni și i-au aruncat în apă dintru întâi. A treia zi i-au îngropat, fără clopot, fără preot și fără copârșeu (sicriu) acolo”.

“23 februarie 1849. S-au împușcat foarte mulți oameni, la Rușii-Munți și Dumbrava, mai mulți de o sută”.

“24 februarie 1849. Tăpșan Ștefan, împușcat împreună cu 29 români în dealul Luerului de armata ungurească, fiind prinși, dar nu știu pentru ce vină. Numai i-au astupat cu pământ”.

Bieții martiri. Peste suferința lor uitarea și-a cernut nisipul anilor! Nimeni nu mai cunoaște mormintele celor căzuți. Cine mai pomenește că glia ținutului a fost dospită cu torente de sânge românesc?

 

 (Sfârșit)

 

N.R. Încheiem aici relatările noastre. Cei care doresc să afle tabloul complet al tragediilor care au avut loc între anii 1848-1849, câtă vreme Transilvania a fost sub jurisdicția lui Kossuth Lajos, îi sfătuim să citească integral cartea-document a scriitorului reghinean Alexandru Ceușianu - “Vremuri de osândă”. (I.C.)       

                                                

Lasă un comentariu