Apărută în Răsărit, icoana a cunoscut o perioadă de înflorire accentuată până în secolele VII-VIII d. H, când s-a ivit erezia iconoclastă. Biserica, cea una și nedespărțită, a apărat cu îndârjire temeiul existenței lor, propovăduind în felul acesta credința moștenită de la Mântuitorul Hristos și predată nouă de Sfinții Apostoli. Sinodul de la Constantinopol, din anul 843, a stabilit definitiv cinstirea icoanelor și a pronunțat cu mare bucurie victoria asupra iconomahilor, victorie cunoscută de istoria bisericească sub numele de Sărbătoarea Ortodoxiei. Cu acest prilej, al libertății cultului iconografic, pentru arta bizantină s-a alcătuit un ghid al artiștilor iconografi, datând din sec. al XI-lea, care era păstrat în muntele Athos. Conform îndrumărilor acestuia, icoanele aveau o misiune foarte delicată: trebuiau să facă vizibilă realitatea nevăzută, să fie un mijloc de trezire, de întreținere și întărire a vieții spirituale, prin imaginea lor respirând întotdeauna transcendentul. Acest canon al iconografiei creștine a fost respectat și de Biserica Apuseană până în sec. al XIII-lea, după care concepția lor despre reprezentarea iconografică s-a schimbat.
În Occident, arta iconografică creștină a introdus realismul anatomic, perspectiva sau imaginea tridimensională, care nu mai sugerează și determină emoția sacrului. Icoana apuseană din Biserica Romano-Catolică rămâne lipsită de o anume prezență harică, și aceasta datorită concepției sale despre harul creat și lucrarea sa în lume. Dacă, în ortodoxie, icoana este o sursă de har, sfințind privirea și buzele celor ce o sărută, adresându-se mai mult sufletului, în lumea apuseană ea exprimă doar sentimentul religios, fără să fie considerată, în cele mai multe cazuri, și o artă sacră. Spre exemplu, arta creștină occidentală prezintă tragedia unui om răstignit aflat în agonia supremă, vizând în primul rând să incite sentimentele durerii umane, în vreme ce iconografii ortodocși au creat icoane ale crucifixului în care domină și se exprimă majestatea regală, calmul, seninătatea, o suferință controlată. În locul durerii martiriului se arată semnificația teologiei sublime, a sacrificiului împlinit pe cruce, care este condensat în cuvintele Mântuitorului: “Săvârșitu-sa”. Astfel, în loc să se prezinte și accentueze drama umană, icoana ortodoxă exprimă chenoza lui Dumnezeu pe cruce.
În Biserica de Răsărit, icoana devine o prezență nelipsită din casele și locul de rugăciune al credincioșilor, ea coparticipând la ritualul liturgic al Bisericii, rolul liturgic-sacramental al ei evidențiindu-se pe deplin. Icoana, ca purtătoarea unei energii sau forțe spirituale miraculoase, contribuie deplin la realizarea acelei legături tainice dintre credincios și protochipul imaginat de ea. Absența icoanei din biserică, sau chiar din viața credincioșilor, ar duce inevitabil la o izolare a omului în impuritatea lumii terestre, privându-l pe creștin de supraraționala comuniune cu cerul. Astfel, oficierea Sfintei Liturghii este de neconceput fără icoane, cu atât mai mult cu cât însăși această sfântă slujbă este o “icoană în mișcare”, apreciază Marc-Antoine Beauregard. Ele îl antrenează pe credincios în rugăciune, înălțându-i sufletul spre Dumnezeu.
Pavel Florenscki, teologhisind despre sfintele icoane de pe iconostas și despre importanța concentrării asupra lor prin contemplare, susține că icoanele sunt “ferestre ce dau spre priveliștea de dincolo”. Funcția liturgică și sacramentală a icoanelor nu se explică doar prin faptul că acestea sunt parte integrantă din ritualul liturgic, ci și prin rolul pe care îl au în viața credincioșilor, care sunt datori să descopere în chipul fiecărui semen icoana, chipul lui Hristos. Este vorba despre liturghia fratelui, prelungirea Sfintei Liturghii din biserică în viața cotidiană unde, imitând viața sfinților, fiecare creștin poate sluji propria sa liturghie pe altarul inimii sale.
Nu trebuie ignorat însă rolul artistic al icoanei ortodoxe. Ea este capabilă să aducă la cunoștință, în culori și stiluri variate, adevărurile dogmatice ale credinței propovăduite de Biserica Apostolică. Fecioara Maria nu e reprezentată ca o mamă oarecare, ci ca mama lui Dumnezeu-Teotokos, regina cerului, mijlocitoare între noi și Fiul său, fecioria sa fiind reliefată de imaginea Fecioarei cu pruncul pe genunchi, în timp ce dogma consubstanțialității Tatălui cu Fiul o evidențiază icoana Pantocratorului. Făcând simțită în sufletele credincioșilor prezența Nevăzutului, icoana a fost numită “teologie a prezenței”, exprimând adevărul dogmatic al credinței ortodoxe este numită “teologie a expresiei”, iar pentru că dezvăluie misterul lumii invizibile prin frumusețe devine o “teologie a frumuseții”. Sensul profund al icoanei ortodoxe ni se dezvăluie treptat, pe măsura urcușului duhovnicesc al fiecăruia dintre noi, prin schimbarea minții (metanoia). Este vorba despre dezvăluirea frumuseții cerești și odată cu aceasta a vocației iconice a omului duhovnicesc. Locuirea Duhului Sfânt în om este unul dintre principiile fundamentale ale antropologiei creștine și ale teologiei icoanei. Sărutând icoana ne umplem de har!
Prin lucrarea Duhului Sfânt omul își poate cunoaște semenii în calitatea lor de chipuri, prezențe (imagini-icoane) vii ale lui Dumnezeu, din care transpare Chipul lui Hristos, imprimat în ființa umană încă din momentul creației, icoanele vii, dar și cele zugrăvite, oglindind deopotrivă Taina lui Hristos. Categoric, idolatria împiedică acest lucru. Icoana nu este doar materie contemplată, ci mai ales instrument al sfințirii.
Rolul “diaconal” al icoanei (acela de a sluji omului la sfințirea vieții sale) și funcția sacramentală a ei se împlinesc în Trupul mistic al lui Hristos, în Biserică, iar icoana tocmai asta arată prin limbajul ei simbolic: sfințenia subiectului reprezentat, transfigurarea materiei (theosis). Așadar, conținutul antropologic al icoanei este de natură eshatologică. Ea nu reprezintă omul biologic, empiric, carnal sau epidermic și nu induce stări pasionale în sufletele celor ce o contemplă, ci ne înfățișează “trupurile duhovnicești”, adică acele morfologii transfigurate ale sfinților reprezentați. În acest sens, icoana exprimă și ne mijlocește viața în Hristos pentru a ne putea imprima și nouă trăsăturile Lui. Astfel, limbajul sacru teologic al icoanei ne descoperă icoana drept un “topos harismatic” care servește rugăciunii și exprimă arta de a trăi în sfințenie. Or, sfințenia este sensul și scopul real al vieții fiecăruia dintre noi. Acest lucru îl mărturisim ori de câte ori ne lăsăm umpluți de mireasma tămâierii de către preot al lăcașul de rugăciune în care și noi, nu doar imaginile sfinte, participăm, în calitate de icoane, la sfintele rugăciuni.
Să nu uităm că, înainte de toate, suntem Temple ale Duhului Sfânt!
