Realitățile triste, pline de aberații și nedreptăți pe care le trăim astăzi, demonstrează că România postdecembristă a înregistrat din start cel mai nefericit parcurs dintre toate țările foste comuniste, în devenirea ei spre democrație și libertate. Ca urmare, se vede de la o poștă faptul că artizanii acestui dezastru la care am ajuns, după trei decenii de rătăciri prin pustiul tranziției, nimeni alții decât politicienii de azi, aceeași care au fost și ieri, s-au dovedit nu numai complet incapabili și de rea-credință, dar n-au întrunit nici cele mai elementare calități de conducători de țară. În schimb, ceea ce i-a mânat pe ei în luptă a fost nețărmurita lor dorință de a folosi acest moment de cumpănă, delicat din viața țării, și a poporului, de a-și aduna averi uriașe, și peste noapte, cu orice preț și pe orice căi, pentru a deveni primii capitaliști ai țării, ai căror bogăție, astfel adunată, să rivalizeze cu cea a “confraților” lor din țările avansate, chiar dacă averilor acestora din urmă sunt rodul unor acumulări de generații. Iar pentru atingerea acestui deziderat, scopul a scuzat prea mult mijloacele. Privatizarea de fațadă, foarte democratică în aparență, adică pentru toată lumea, dar cu dedicații speciale pentru cei care au inițiat-o și implementat-o, se înscrie ca unul din cele mai mari jafuri ale epocii din avuția națională, dublată de o iresponsabilă ofertă către toți neaveniții străinătății, aventurieri și falimentari la ei acasă, încheind astfel cercul așa-zisei repartiții capitaliste care trebuia să genereze, pe de-o parte pe cei bogați, iar pe de altă parte pe cei săraci, fără a se ține cont că acest proces n-a fost deloc urmarea unui îndelungat fenomen natural, obiectiv, ci rezultatul jocurilor de culise, al unei mascarade și hoții naționale pecetluite, la urma-urmei, prin legiferări strâmbe care să dea validitate acesteia.
Părintele acestei creații diavolești, nimeni altul decât Ion Iliescu, văzând că lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, pentru că și el știa ce înseamnă un capitalism autentic, a denumit acest avorton de societate, drept capitalism de cumetrie.
Poate că lucrurile ar fi putut fi schimbate din mers, sau ameliorate într-o oarecare măsură, dacă pe parcurs s-ar fi intervenit cu soluții de corectare. Nu s-a întâmplat acest lucru, pentru că aceeași care în
prima fază au dorit avere, au dorit și putere, nu numai pentru a-și acoperi matrapazlâcurile, ci pentru a-și spori averile, dar în aceeași măsură pentru a și le pune la adăpost de orice încercare de a li se controla proveniența.
Simbioza aceasta dintre avere și putere, a celor care s-au înscris pe această linie, concretizată în deținerea de poziții cheie la toate nivelurile de decizie, a dus la trecerea capitalismului de cumetrie în faza avansată a evoluției sale nocive. Capitalismul de cumetrie a primit valențe noi, s-a metamorfozat, amplificat și consolidat, cu elemente ale forțelor oculte din domeniul criminalității, dacă nu pure, cel puțin al criminalității economice, care înseamnă suprimarea concurenței ca formă naturală de reglare a relațiilor social economice și înlocuirea acesteia cu forme de presiune agresivă venită din partea unor grupuri de interese, menite să domine, să dirijeze în acest fel mersul societății, în interesul exclusiv al acestora. Cam în acest mod se petrec astăzi lucrurile în România, fapt recunoscut și de fostul președinte Traian Băsescu, care în calitatea de părinte al acestor transformări maligne, n-a ezitat să numească România de azi drept un stat mafiot.
Deși sună urât de tot și chiar înfricoșător ca asemenea lucruri să se întâmple tocmai în sânul unui popor blajin, mioritic, și în Grădina Maicii Domnului, pe care, din păcate, n-o onorăm din niciun punct de vedere, realitatea este izbitor de evidentă. Cu toate că avem de-a face cu o presă clientelară, și puțin obiectivă, fapt observat și de străini, (unii fiind la cheremul așa-zișilor social-democrați, iar alții la așa-zișilor liberali), din dezbaterile și din dezvăluirile lor, rezultă că în România postdecembristă s-au întâmplat și se întâmplă, la nivel înalt și cel mai înalt, lucruri extrem de grave, ca principale cauze ale răului generalizat care bântuie și face ravagii în societate. Urmare este faptul că din cauza acestor vicieri, a virusării lor de către spiritul mafiot, puterile statului nu stau în banca lor, ele sunt într-o continuă agresiune pentru dobândirea de ascendențe și supremații ale unora contra altora.
Prin modul defectuos în care selectează marile probleme considerate stringente ale națiunii și apoi legiferează, Parlamentul României, se vede iarăși de la o poștă, constituie porta-vocea acestor grupuri toxice din societate, reprezentate consistent în acest forum al democrației. Că este adevărat acest lucru se poate ușor observa după agenda de lucru însușită, mereu în contra intereselor celor mulți, ale națiunii, și, ca atare, din gradul cel mai scăzut de încredere al acestei supreme instituții în rândul alegătorilor. Odată pornit acest mecanism al contrafacerilor, el se răsfrânge ca un bulgăre rostogolit asupra spectrului celorlalte puteri ale statului și, în ultima instanță, asupra întregii societăți. Sunt cunoscute, ca efect, duelurile sterile dintre executiv și puterea judecătorească, dintre executiv și președinție, pentru supunerea politică ale acestora din urmă, dar și nedreptățile strigătoare la cer, înfăptuite de către justiție, de-a lungul acestor ani, și care nu fac de loc cinste statului de drept pe care pretindem că-l avem.
Lipsa de patriotism a tuturor acestor emanați, fie ei parlamentari, șefi de partide, miniștri, judecători sau procurori au făcut ca țara să fie lăsată pradă din punct de vedere economic, nu numai lor înșiși, dar și unor rechini străini în domeniu, în detrimentul antreprenorilor români. Aceștia, tot mai puțini la număr și măturați de pe piața afacerilor, culmea, cu sprijinul nemijlocit al instituțiilor statului român (ANAF-ul, fiind foarte des citat, dar și DNA), care dovedesc foarte multă cerbicie și toleranță zero, în controlarea activității acestor societăți cu capital român, lăsându-i pe ceilalți să-și externalizeze în voie profiturile grase realizate la noi, fie în țara de origine, fie în paradisurile fiscale ale lumii.
Dar nu numai acest aspect al existenței noastre este puternic afectat de asemenea stări de fapt. Nouă ne merge prost nu numai din punct de vedere economic și al inechităților ce domină relațiile dintre cetățean și instituțiile statului. Aceiași indivizi cărora nu le pasă de soarta cetățenilor n-au nici în clin nici în mânecă cu apărarea interesului național, a securității și integrității țării. Ca urmare, amenințări grave primim din toate părțile, atât din est cât și din vest, dar și din interior. Rușii lui Putin ne amenință cu rachetele lor, liderii maghiari:
Kelemen Hunor, Izsak Balasz și Tokes Laszlo, urlă nu numai pe la manifestările special organizate, dar și în Parlamentul României, pe la Bruxelles, Strasbourg și chiar ONU, cerând autonomie teritorială pe criterii etnice, adică fărâmițarea țării. În același timp, și coordonat, honvedul de Budapesta, Viktor Orban, folosește din plin această conjunctură și banii lui Soros, pe care-l repudiază doar de formă, prin investiții diverse, înfigându-și puternic pintenii în solul românesc al Transilvaniei, cu scopul declarat ca până la aniversarea Trianonului, în 4 iunie 2020, să demonstreze că viitorul Transilvaniei va fi unguresc. Declarații făcute de nenumărate ori, cu prilejul deselor sale vizite, fără ca cineva din staff-ul românesc, să-i bată măcar obrazul.
O țară întreagă este neliniștită pentru ceea ce se întâmplă la noi și cu noi. Numai domniile lor din Guvern și Parlament, de la Președinție, Poliție, Jandarmerie, Justiție și SRI, partidele politice și în special cele de la guvernare, PSD-ALDE, cu responsabilități clare în apărarea siguranței naționale, n-au nicio neliniște pe acest palier. Domniile lor, nu probabil, ci sigur, au alte și alte preocupări, mult mai importante, decât orice demers patriotic care, la urma-urmei, nu le-ar aduce nimic la teșcherea, ci doar belele. Pentru că implicările de acest gen sunt taxate ca atare de către cei cărora li se tulbură liniștea demersurilor lor pentru dezagregarea României.
Această atitudine de “no combat” ce se manifestă la nivelul tuturor instituțiilor statului, cu sarcini în domeniu, induce o profundă stare de neliniște și teamă în rândul cetățeanului de rând, îndreptățit să se întrebe, ce se va întâmpla cu destinul acestei țări post-centenare, cu eroicele sacrificii și strădanii ale înaintașilor noștri, dacă cei meniți să ne apere și să ne îmbărbăteze, în loc să ia atitudine împotriva celor care “Ardealul îl vor pustiu”, și țara sfârtecată, asistă pasivi la manifestări de acest gen. Așa ceva, un stat cu o structură și conducere normală, firească, n-ar permite sub niciun motiv.
