* “Criza din România...” - Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedați de nimicul materiei, de ficțiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendență, de ceremonialitatea fără de Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. “Dezastrul” se desfășoară pe toate liniile de forță ale vieții omenești. E necesară multă suferință pentru reorientarea spirituală și pentru schimbarea modului de viață.
***
* “Salvarea crizei...” - Singura cale de salvare a crizei din țară este întoarcerea sinceră la Hristos; la legile Lui și la respectarea lor. Numai că, Hristos nu este primit în lumea noastră așa cum trebuie; se face superficial și în funcție de interesul fiecăruia, mai mult sau mai puțin. Nimeni nu e dispus să modifice viziunea și modul de viață, cu toate că merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs și nu mai pot fi oprite nici de creștinii adevărați. Totuși avem datoria să strigăm oamenilor: “Opriți-vă din dezmăț, renunțați la tiranie, puneți ordine în voi înșivă, puneți limite nesațiului vostru, întoarceți-vă la natură, renunțați la orgolii!”.
***
* “Urgență...” - Este nevoie de o “elită creștină de români” care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare și înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni și pomeni, adică prin formalism sec, ci și prin luptă dreaptă, îndrăzneală și putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos și creștinii nu au voie să o părăsească. Nu există nicio acuzație mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit și respectat ea. “Lumea politică, socială, economică, culturală, artele, științele, filosofiile, credințele” sunt în neorânduială; “Oamenii nu se pot desăvârși decât prin comuniunea cu Dumnezeu. Dacă i se ia omului această comuniune cu divinul, el cade în bestialitate și neant”.
Valeriu Gafencu (1921-1952) - “Sfântul închisorilor”
A fost numit de Nicolae Steinhardt “Sfântul închisorilor”. Este unul din creștinii ortodocși care a murit în închisorile comuniste din România. În anul 1940 fuge în România, la Iași, datorită ocupației sovietice, în timp ce tatăl său este dus în Siberia. În anul 1941 se află ca student la Facultatea de Drept și Filosofie de la Iași și este arestat. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu spune: “Este unul din cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. În perioada 1941-1949 se află în închisorile de la Aiud, Pitești, și până în 1952 la Târgu-Ocna, unde moare. Pe 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferință o lumânare, o cruciuliță, o cămașă albă, care să fie pregătite pe 18 februarie, când va muri. Cu o zi înainte de a muri i-a spus prietenului Ioan Ianolite: “Mâine voi muri!”... și așa s-a întâmplat. Ultimele lui cuvinte au fost: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”.
