Dacă Adam și Eva au beneficiat de o conștiință adâncă, matură, responsabilă vizavi de propria lor natură umană și față de veșnicia pentru care au fost creați, este încă, pentru mulți, o dilemă. În orice caz, în Paradis, nu cred că își puneau foarte serios asemenea probleme. Nu ni le punem noi, cei de acum, care suntem agresați din toate părțile de toate imperfecțiunile lumii decăzute în care viețuim. Așa cum ei s-au acomodat rapid la perfecțiune, ne acomodăm și noi la defecțiune, abandonându-ne atât de ușor infantilității.
Protopărinții noștri erau fericiți! Nu aveau de ales! Erau precum niște copii, așa cam la trei anișori, goi, zburdalnici, inocenți... . Aveau un Tată care lua toate deciziile, pe care, adeseori, îl auzeau plimbându-se în răcoarea serii ce domnea splendidul Paradis. Până într-o nu prea bună zi, când, tragic destin, fiind puși să aleagă, Paradisul și-a pierdut splendoarea! Și liniștea! Acesta e începutul ascunderii (fricii, rușinii, feririi, fugii) noastre de Dumnezeu. E începutul ancestral al pitulării ființei umane, încă nepedepsite, încă nemuritoare, încă dialogale, în desișul autoidolatrizării, autoîndreptățirii, autoafirmării propriului Ego! De aici și de atunci ni se trage! De aceea, și-n pofida răzvrătirii noastre, viața fără Dumnezeu îmi pare o adâncă și tristă micșorare, o neașteptată și nedorită împuținare, golire de sens.
Ne ascundem de Dumnezeu! Naivă și în același timp proastă alegere. Doar de atât mai suntem în stare!? Dar cum, unde și cu ce am putea să ne acoperim ființa, conștiința, rațiunea și dorința efemeră pentru ca acestea să rămână invizibile ochiului divin? Argumente ateiste!? De multă vreme au început să-și piardă credibilitatea. Da, credibilitatea. Magie ocultistă!? Suntem prea deștepți pentru asemenea povești. Atunci, ce ne mai rămâne? Să ne punem speranța într-un viitor nihilist, transhumanist: valorile vechi dispar, cele noi sunt relative, iar viitorul nu ne mai interesează. Deja omul mașină nu mai e responsabil pentru urmările faptelor sale. I-a expirat garanția și el însuși nu mai poate garanta nimic.
Trăim azi de parcă ne-am pus, ori ni s-a pus, obloane de cal la ochi, așa încât, egoiști și egotiști până în pânzele albe, nu mai suntem capabili să privim în lateral, în profunzime, înapoi... . Acum se potrivește de minune expresia: “după noi, Potopul”. Dezinteres total la toate palierele ființei umane. În special în domeniul moral.
Normele sunt legi și sunt reguli menite să garanteze ordinea și disciplina în relațiile interumane. Totuși, deși ele se înmulțesc continuu, sunt respectate de tot mai puțini dintre noi. Un fel de nouă dictatură își face apariția: dictatura liniștii ascunse, a comodității. Omului nou, nihilist, îi este teamă, se ascunde de Adevărul revelat și de normele Lui, pe care le evită pitindu-se în mreaja, lațul, utopia unei dreptăți oferite lui și lumii noi (New Age) cu generozitate de domnul political correctness. Pentru acesta mintea, rațiunea, sunt doar impulsuri electrice ale creierului biologic. Nu e politic corect, adică drept, să rostești cuvântul “minte”. Nu mai avem minte, ci doar creier.
Însă un alt Domn, Unul al milei, nu al jertfei (Mt.12,7) ne amintește că dreptatea noastră e sortită eșecului: “Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4-5). Și asta pentru că există ceva mai important decât dreptatea. Deși năzuim după ea, pentru că stă în firea noastră căzută, care se cere acasă, la origine-Paradis, să o dorim, trebuie să fim conștienți că nu există dreptate absolută pe pământ. Atunci ce e mai important decât dreptatea? Iubirea, mila, iertarea, de pildă. Când “mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit” (Ps.159, 11-12). Poate asta voia să arate și marele pictor Rafael (1483-1520) în tabloul său intitulat “Școala din Atena”, unde Platon arată cu mâna spre cer, originea vieții și dreptății, în vreme ce Socrate indică pământul drept sursă a culturii și științei.
Și totuși, în lumea asta sunt atâtea lucruri minunate pe care omul le-a făcut, le face, și le-ar mai putea face. Ce-l oprește? Să fie oare același motiv care l-a împiedicat pe Adam să-și ceară iertare de la Creator pentru încălcarea poruncii, adică lipsa unei maturități responsabile sau naiva autoîndreptățire? Nu s-a mulțumit cu bucata lui de pământ, a vrut tot pământul, dar iată că le-a pierdut pe ambele. Nu i-a ajuns bucuria inocenței, s-a vrut prematur, dar iată că moartea i le ia și pe acestea. S-a jucat cu focul și s-a ars. Iar noi, cei de azi, purtăm o veșnică, adâncă și dureroasă cicatrice moștenită, pe care, atenție, n-o putem ascunde! E cicatricea morții! Dar chiar și așa, omul mai are o șansă. Ea nu vine din afară, de pe o altă planetă, ci tot din noi înșine, din plămada naturii umane. Dar pentru a afla mai multe e nevoie de puțină teologie.
Prin creație, ontologic, omul este zidit după chipul Lui Dumnezeu (Facere 1,26-27), adică teo-logic, rațiune integră, deplină, deci una care nu avea nevoie de miliarde de ani de evoluție, capabilă dintru început de dialog, vorbire cu Creatorul ei, chipul omului având însușirea reală de a-L prefigura pe Hristosul ce va să vină.
Dacă omul e după chipul, Iisus Hristos e însăși chipul lui Dumnezeu, Icoana Tatălui celui nevăzut (Ioan 14,9; Coloseni 1,15). În Fiul Său, Tatăl ceresc își dă un chip desăvârșit, devenind astfel Arhetipul veșnic al Fiului, care este Icoana naturală veșnică a Lui, chipul desăvârșit al Tatălui, de o ființă cu Tatăl. Deci omul nu e identic, ci are menirea să devină asemenea cu Dumnezeu. Și poate face asta, pentru că îl are pe Dumnezeu în el. De aceea, iubitorii icoanelor și iconografii autentici trăiesc misterul unei comuniuni teologice harismatice.
Logosul - Fiul Tatălui își dă și El un chip (o icoană) prin zidirea omului, devenind Arhetipul lui. Încă omul n-a păcătuit, iar Fiul lui Dumnezeu, putem spune, se pregătește deja de Întrupare. De aceea omul, creat după chipul lui Dumnezeu, este ontologic înrudit cu El, o icoană a Lui prin imitație. Așa încât, dacă prin creație omul este înrudit cu Dumnezeu, deci nu cu mitologica maimuță, deși o poartă în el, ca liant între materialitate și imaterialitate, realitatea surprinsă genial de Rafael în opera artistică amintită, Întruparea Cuvântului înseamnă nu numai asumarea, ci și îndumnezeirea sau recrearea ontologică a ființei umane care, obiectiv, este unită cu Dumnezeu în Hristos Iisus, Logosul întrupat, iar subiectiv, prin Cruce, teandric, este chemată să devină asemenea cu El, un dumnezeu prin har, o icoană vie a Arhetipului ei. Aș spune că sensul vieții este: prin jertfă spre îndumnezeire.
În calitate de icoană a lui Dumnezeu, chipul omului este prin excelență anti-idol, drept urmare autolatria sau idolatria sunt manifestări umane contra chipului lui Dumnezeu din om, nefirești, iconoclaste și deci antihriste. Trăim un timp al apostazierii! Tragedia e, că deși știm asta, nu facem nimic!
