În ultima perioadă, cum este și recentul Congres al UDMR de la Oradea, dar și cu alte prilejuri, lideri mai mari sau mai mici în funcție ai minorității maghiare, au, n-au treabă, și mai ales atunci când în dezbateri nu mai au ce spune sau se văd încolțiți, și pentru a ieși oarecum basma curată din joc, invocă nerespectarea, chipurile, de către statul român a prevederilor Rezoluției de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Se bate multă monedă, îndeosebi pe subpunctul nr. 1 din punctul III al Rezoluției care sună astfel: “Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare și guvernarea țării cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.
Dacă luăm acest text și încercăm să-l comentăm, constatăm că în afară de nefericita sintagmă “popoarele conlocuitoare”, specifică limbajului de atunci, nici vorbă de autonomie. Atacurile asupra Rezoluției au devenit azi atât de frecvente (se vede că Trianon-100 acționează puternic), cu aluzii la absolut toată infrastructura democratică și instituțiile țării, încât Academia Română însăși a găsit de cuviință să dea un răspuns acestor atacuri, evident, în stilul caracteristic, academic, elegant, exprimând recent punctul ei de vedere, intitulat “Câteva precizări privind conținutul Rezoluției de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia și chestiunea autonomiei”, cu adresă directă către liderul UDMR, Kelemen Hunor. (Ziarul nostru a publicat integral acest important document în numărul din 26 martie a.c.).
Așa cum subliniază și academicienii noștri, termenul de autonomie nu este folosit decât o singură dată în textul rezoluției, la punctul al II-lea și are o cu totul altă conotație. “Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. Deci nu este vorba de autonomia vreunei etnii, ci a unor teritorii, locuite în ansamblul de români, ce aveau să se alipească la Vechiul Regat, și aceasta doar provizorie, până la întrunirea Adunării alese prin vot universal menită să dea României reîntregite o nouă Constituție, ceea ce s-a și îndeplinit. Se mai folosește adjectivul “autonom”, după cum relatează documentul, referitor la autonomia confesională, dar aceasta pentru toate religiile de stat, și nu doar pentru una anume. În consecință, spun domnii academicieni, documentul de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, nu face vorbire nicăieri despre acordarea autonomiei cuiva. Nici teritoriale, nici culturale, nici juridice, administrative sau politice etc., ci asigurarea deplinei libertăți de a se instrui, administra, judeca, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc., iar la acest capitol s-au adus o mulțime de argumente la zi, vii, concrete și palpabile, care pentru omul de bună credință nu lasă loc de îndoială.
De altfel, pentru a sesiza aceste aspecte reale nu e nevoie de “intervenția” Academiei, pentru că ele se văd de la o poștă, pentru cine are ochi de văzut, dar și urechi de auzit. Tot ceea ce s-a promis atunci la Adunare a fost introdus în noua Constituție a vremii, s-a și realizat, atât în domeniul administrației, al justiției, unde se vorbește maghiara, “pe toate cărările”, dar mai ales în privința gradului de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării, unde sunt mult peste normă, încât, puse toate la un loc, rezultă un plus excesiv al drepturilor minorităților nemaiîntâlnit în Europa. Dacă n-ar fi fost așa, statul român n-ar fi avut o altă cale decât pe cea a statului maghiar. Adică n-ar fi făcut altceva decât ceea ce a făcut acesta o mie de ani, i-ar fi asimilat pe toți minoritarii, și atunci lucrurile s-ar fi rezolvat, ca în țara-mamă. În Ungaria de azi minoritățile “nu mișcă în front”. Ele aproape că nu mai există, fiind supuse procesului dur de asimilare, pe motivul că la 1918 ele au stat la baza dezmembrării Ungariei mari. Iar dacă ele totuși există, n-au nicio reprezentare în parlament.
De ani de zile de când reprezentanții minorității maghiare invocă acest text, ca o promisiune neonorată a statului român, poziția de ambiguitate a acestuia, tăcerea complice a specialiștilor noștri în drept constituțional și drept internațional, în istorie, sau poate simpla ignorare a subiectului, adică toată această atitudine de nepăsare ce se întâmplă în țară și din acest punct de vedere, a dus la impresia existenței unei culpe, pentru că, după cum se spune în dreptul roman: “Qui tacit, non negat”, adică, cine tace nu neagă.
Motivul pentru care liderii minorității maghiare, în concert cu guvernul ungar, își permit asemenea agresiuni la adresa principiilor fundamentale de constituire a României Mari, lovind la temelia acesteia, este tocmai atitudinea noastră de “no combat” pe care o afișăm de fiecare dată, cu orice prilej, îngăduința de care dăm dovadă, după principiul biblic al întoarcerii și a celuilalt obraz.
Ceea ce trebuie spus răspicat acestor capete pătrate, care, nu că nu înțeleg, ci nu vor să înțeleagă este că, conform reglementărilor noi statornicite atunci în dreptul internațional, în urma aplicării principiului Wilsonian, de constituire a noilor state naționale prin dezmembrarea imperiilor, că Adunarea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 n-a fost convocată să discute ce va fi și cum va fi după Marea Unire, ci dacă românii din teritoriile amintite sunt sau nu de acord cu această unire, și nimic mai mult. Lucrul acesta, de a da, sau de a lua drepturi, era numai și numai de competența noului stat, de parlamentul și guvernul acestuia, și după ce acesta își va fi ales și pus în funcțiune toate instituțiile sale în măsură să abordeze acest gen de probleme.
Și, apoi, mai este ceva. Chiar dacă liderii ardeleni ar fi dorit să reglementeze într-un sens foarte binevoitor relațiile viitoare cu minoritățile, în special cu cea maghiară, aceștia nu pot fi trași la răspundere pentru ceea ce au pus ei pe hârtie, din momentul în care partea maghiară a refuzat din capul locului orice discuție. Prin aceasta ei au spus un NU categoric unirii Transilvaniei cu Țara-Mamă, mesaj în totală și flagrantă contradicție cu voința de unitate a românilor, dar și cu așteptările marilor puteri pentru a da sau nu mână liberă unirii, din punct de vedere al dreptului internațional și al principiilor Wilsoniene.
Așadar, stimați politicieni, comentatori profesioniști sau de ocazie, vorbitori pe la tot felul de talk-showuri, sau pe la colțuri, nu duceți în derizoriu acest subiect! Documentați-vă, pentru a-l putea susține și aborda cu fermitate, pentru a nu deveni pentru adversari un “cui al lui Pepelea”, iar pentru noi “călcâiul lui Ahile”, așa cum aceștia și-o doresc!
