Motto: „Sunt mai încăpător decât o rană" (Radu Stanca)
VIRGIL CARIANOPOL: „DESPRE MOARTEA MEA"
O, n-o să mor, - sunt sigur - n-o să mor
Când haina asta de țărână învechită,
M-o părăsi, voi lua o altă haină
Pe care-oi lepăda-o iarăși obosită.
Mereu voi trece dintr-o viață-n alta, -
Ca dintr-o casă goală-n altă casă, -
De fiecare dată cu speranța
Că una decât alta-i mai frumoasă.
O, nu vă bucurați că o să mor...
De plec de-aici, mă nasc în altă țară,
Pe răzvrătiți nu-i lasă viața ca să plece,
Pe visători nu-i lasă visele să moară.
Cei care mor sunt ceia care-n viață
S-au mulțumit cu ce-au clădit și-au spus,
Nemulțumiții nu mor niciodată
Și cel dintâi nemulțumit a fost Iisus.
Și dacă totuși v-o părea că mor
Când se va naște-alt răzvrătit, sau alt ecou...
Să știți: c-acela-s eu, nemulțumitul
Care-am venit să mă revolt din nou.
(din vol. „Scară la cer", 1940)
RADU STANCA: „ÎMI TREBUIE O NOUĂ SUFERINȚĂ"
Îmi trebuie o nouă suferință
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtuna numai o furtună
Astâmpăra, pe stânci, descătușarea.
Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrânge,
Căci numai când voi plânge în tăcere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.
De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.
Sunt mai încăpător decât o rană,
Mai vast decât o peșteră din ere
Și poate că e loc destul în mine
Și pentru tine, și pentru tăcere.
Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferință
Din care focul meu să-și soarbă focul,
De-aceea vreau o nouă încleștare
Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde.
Căci numai când voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.
LAZĂR LĂDARIU: „N-AM VĂZUT"
N-am văzut trecând, pe-aici, pasărea neagră a serii;
n-am văzut cum ies flăcări din ierburi;
n-am văzut singurătatea strecurându-se pe sub podul tăcerii;
n-am văzut nici lumina tremurând,
ca o nălucă furișându-se, resemnată,
ca o umbră, prin unghere;
n-am văzut acel râu subteranal vântului susurând;
n-am văzut nici gheața vegherii la capăt de gând;
când de frunze-i albastru, cel paznic de ape,
văd doar alfabetul zilei născându-se;
atunci, când iernile vor veni,
eu voi vedea doar acel loc în care eu nu voi mai fi.
Se uită dimineața la mine
Uimită, se uită dimineața la mine,
parcă aud un imn străin sub raza subțire,
precum lama unui cuțit;
piatra aceasta din față-i cât muntele,
iar pe ea-i semnul meu,
ca un cuvânt interzis,
rătăcit printre bănuții mărunți ai salatei sălbatice;
tot mai ciudată-i pe-aici și singurătatea în murmurul acela
de floare, când fântâna ascultă vioara vântului;
undeva, ziua toarnă crini peste caii ei, toți azurii,
prin cimitirul uitaților se naște un înger;
se uită dimineața la mine,
ce mare-i, Doamne, marea asta de foșnitoare lumini.
De-acolo pașii rari vin
Cu singurătatea prieten,
în piele de aer,
dimineața aceasta respiră în lunga ei rochie,
toată de raze;
în jur e-un urcuș de ape, urcuș de lumini, ce bea văzduh,
ce bea un albastru lichid, pe săturate;
în valuri-valuri,
din subpământul tăcerii,
fumul viclean se prelinge;
de-acolo pașii rari vin și-abia-i mai aud.
Singurătatea bea aerul tare, râzând
Dimineața aceasta stă pe o bancă de crini,
sub acoperiș de mărgean, deasupra veghind;
aici, strigătul umbrei a rămas în uitare totală,
un privilegiu meschin;
odată cu gălbenușul soarelui,
singurătatea bea aerul tare, râzând.
(Pagini recuperate din Manuscrisul furat, poezii din 2017. Îl voi reface.)
ION HOREA: Umbra plopilor
Și vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând…
Și va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând…
De va mai fi o amintire,
Și ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subțire,
Alunecând, alunecând…
Dă-mi gura ta și mă sărută,
Și stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând…
Și-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foșnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând…
Mărturisire de drag și de dragoste: cei care nu sunt uitați sunt NEMURITORII.
Dacă nu vă place ce am scris, citiți arhiva „Scânteia"!
