MODESTIA - CALEA UNEI DESĂVÂRȘITE ÎNĂLȚĂRI

Distribuie pe:

Modestia este calitatea tuturor sufletelor alese, care, pe măsură ce li se lărgește orizontul, pe măsură ce realizează mai multe și mai prețioase lucruri, din orice domeniu, devin tot mai modeste, tot mai smerite, cum se spune în termeni bisericești. Îngâmfat este numai omul cu orizontul strâmt. Trufaș e numai cel cu mintea mărginită. Acestuia i se pare că el este totul și toți ceilalți sunt nimic. El se vede mai măreț decât tot universul și consideră întreg universul dator să-i cadă la picioare. Este robit de sentimentul grandoarei, pentru că-i lipsit de simțul măsurii adevărate a lucrurilor. Optica lui este foarte deformată, din pricina orizontului lui limitat. În timp ce omul cu minte luminată, pe măsură ce se ridică, pe măsură ce orizontul i se lărgește, în aceeași măsură el devine tot mai conștient de limitele lui, de interdependența sa, de obligativitatea ce o are față de toți, de recunoștința ce datorează celor din jur, celor de azi și celor de ieri, ce lucrează, creează, se jertfesc pentru binele semenilor.

Omul modest și smerit, privind pâinea de pe masă, haina de pe el și tot ce are, vede miile de mâini, valurile de sudoare, veghea și truda nenumăraților oameni, contribuția tuturor factorilor ce i-au pus la îndemână toate câte le are, de care se folosește și cu care se mândrește. Și astfel, la rândul său, și el se simte foarte dator față de toți, să le slujească cu toate puterile de care dispune, cu toate darurile pe care le are.

Frumusețea modestiei este podoaba oamenilor mari, a tuturor acelora cu orizontul larg, luminos, bogat în daruri pentru că, cu cât știm mai mult, cu atât ne dăm seama de imensitatea lucrurilor pe care nu le cunoaștem și, deci, de limita puterilor noastre. Așa se explică faptul că marii savanți ai lumii au fost de obicei oameni modești, această modestie apărând la ei ca ceva organic, firesc, neforțat. Cel modest niciodată nu-și închipuie și nici nu acceptă să-i spui, că el este înzestrat cu această podoabă. Modestia lui izvorăște din măreția și bogăția lui spirituală, din preaplinul său, după cum spicul bogat în boabe stă totdeauna plecat cu fruntea spre glia căreia-i mulțumește parcă pentru mustul bogat ce i l-a dat, pe care el l-a prelucrat doar și l-a transformat în bobul dulce și bogat în substanțe hrănitoare.

Omul modest spune totdeauna împreună cu Sfinții Apostoli: “Prin harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt” (I Cor. 15, 10), care lucrează în mine. Eu sunt doar instrumentul, e adevărat, ascultător, dar darurile bogate pe care le am, le-am primit și nu pot să mă mândresc cu ceea ce și eu am fost doar înzestrat. Mă bucur că am fost ales și mi s-au acordat aceste daruri și tocmai de aceea mă simt dator să muncesc și mai mult și nicidecum nu îndrăznesc să mă mândresc cu ceea ce cu generozitate am fost și eu înzestrat, căutând să fructific ceea ce am primit. Așa parcă șoptește sufletul tuturor celor aleși, conștienți de chemările și de darurile ce le au și de înălțimile spre care au fost ridicați.

Omul modest are și un sentiment al demnității foarte dezvoltat. Acesta, ajutat tocmai de virtutea smereniei, nu săvârșește fapte care-l înjosesc pe om. Cel smerit, omul modest, este întotdeauna demn. Modestia are întotdeauna într-însa o putere ce înalță și luminează pe om, îi dă o măreție deosebită, duhovnicească. Cei ce niciodată nu au trăit, nu au experimentat adevărata smerenie, smerenia creștină, cei ce nu cunosc modestia în esența ei, aceștia nu au observat că modestia este întotdeauna plină de demnitate, care nu-l umilește, nu-l micșorează, nu-l înjosește pe om, ci, dimpotrivă, îl umple de o forță ce-i dă tărie să întâmpine, cu fruntea senină, ignoranța trufașă, răutatea îngâmfată, auto-aprecierea ruptă de realitate și starea de mândrie ce-l face, pe cel stăpânit de această patimă, să disprețuiască pe toți, să nu respecte și să nu iubească pe nimeni, decât propriile lui interese, plăceri și păcate.

Modestia o privim ca pe o scară a marilor înălțări. Întotdeauna modestia este însoțită de blândețe, de dragoste, de milă, de răbdare. Ea este rodul cel mai curat al iubirii de Dumnezeu și al iubirii de oameni. Ea, învățându-ne să ne cunoaștem adevăratele dimensiuni, ne ajută să ne ridicăm spre culmile desăvârșirii.

Modestia se alimentează din spiritul și din setea de jertfă pentru alții, pentru semeni, pentru societate, pentru viață, pentru lume, pentru progres, pentru cultură, pentru bunăstare, pentru civilizație, pentru marile valori ce împodobesc planeta noastră și o fac pentru noi mai frumoasă. Modestia este calea înălțărilor adevărate. A înălțării nestricate, spirituale, ce-i mai tare pentru viața omului decât temeliile de granit și munții de piatră. Unde-i mai multă măreție, acolo înflorește mai frumos modestia.

Lasă un comentariu