BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN NORD-VESTUL ȚĂRII SUB OCUPAȚIA HORTHYSTĂ 1940-1944 (III) ÎNCERCĂRI DE MAGHIARIZARE A ROMÂNILOR PRIN RELIGIE

În aceste împrejurări generale, în Transilvania, aflată sub suzeranitatea Porții otomane, au loc mari frământări în domeniul vieții confesionale, datorate mișcărilor de Reformă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Este proclamat, în 1543, de către Dieta de la Cluj, principiul libertății religioase. Luteranismul (Reforma lui Luther) este recunoscut în 1550, ca religie, și în Transilvania. Este recunoscut apoi ca “religie recepta” și unitarianismul. Împrejurările acestea au dus la slăbirea catolicismului, fapt ce s-a manifestat și prin desființarea Episcopiei romano-catolice de la Alba Iulia, de către Dieta Transilvaniei, întrunită la Sebeș, în 1556. Același lucru s-a petrecut și cu Episcopiile romano-catolice de la Oradea și Cenad. Confesiunea dominantă devine cea calvină, iar religia ortodoxă, religia majorității zdrobitoare a populației din Transilvania, rămâne mai departe nerecunoscută sau “tolerată”.

Religia de stat a ungurilor din Transilvania devine cea calvină, în locul celei catolice. Asupra românilor se vor face presiuni pentru a-i converti la noua religie, cu scopul maghiarizării lor. Metodele au fost variate: numirea unor episcopi calvini pentru români, tipărirea unor cărți cu conținut calvin, în românește, îngrădirea, prin multiple mijloace, a Bisericii ortodoxe române. Presiunile asupra ortodocșilor transilvăneni, pentru convertirea la calvinism, au cunoscut o intensitate crescândă în tot secolul XVII, până după 1683, când Principatul Autonom al Transilvaniei trece sub dominația habsburgică.

Rezultat al strădaniilor marilor puteri europene, de a soluționa diferendele dintre ele pe seama popoarelor subjugate, în urma păcii de la Karlovitz (1699), Poarta Otomană cedează Transilvania, fără a avea dreptul, Imperiului habsburgic.

În 1691, împăratul Leopold I al Austriei a dat cunoscuta “Diplomă”, care a avut valoarea unei Constituții, pentru Transilvania, timp de aproape un secol. Transilvania era organizată ca un principat autonom, condus de un guvernator, ales de Dietă și confirmat de Curtea de la Viena. “Diploma” însă confirmă ceea ce era definit și înainte - privilegiile celor trei “națiuni politice” - unguri, sași, secui, precum și drepturile celor patru “religii recepte”: catolică, luterană, calvină (reformată) și unitariană. Românii erau excluși în continuare de la viața politică, considerați ca “tolerați”, inclusiv religia lor ortodoxă.

După trecerea Transilvaniei în stăpânirea lor, habsburgii au început o acțiune susținută pentru consolidarea acestei stăpâniri, un rol deosebit revenindu-i în acest sens Bisericii romano-catolice. În acest scop: s-au refăcut episcopiile catolice maghiare din Alba Iulia și Oradea (1692); s-au restituit unor biserici moșiile pierdute sub calvini și s-au făcut danii noi. La acestea se mai adaugă lucrarea iezuiților, majoritatea maghiari, reîntorși în Transilvania odată cu stăpânirea habsburgilor.

Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor și unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiți și-au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni la un loc, pentru a-i converti la catolicism, în acest scop, împăratul Leopold, la 14 aprilie 1698, a dat o “Rezoluție” potrivit căreia românilor li se oferea posibilitatea de a se uni cu oricare din cele patru religii. Preoții, care acceptau să se unească cu una din religiile recepte, urmau să beneficieze de toate privilegiile confesiunii respective. Dar, în iunie 1698, cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscop de Eszter-gom și primat al Ungariei, a lansat un “Manifest” către preoții români transilvăneni, prin care preciza că de privilegiile Bisericii și ale preoților catolici urmau să beneficieze numai cei care vor accepta întreaga doctrină a Bisericii catolice. S-a hotărât, de asemenea, să se facă o anchetă în satele românești pentru a se constata câți preoți și credincioși se declară pentru unirea cu Roma, urmând ca rezultatul să fie prezentat Dietei. Rezultatul a fost edificator: majoritatea zdrobitoare a preoților și credincioșilor au declarat că doresc să rămână în “legea” lor, ortodoxă.

Cu toate acestea, la 16/28 februarie 1699, împăratul a dat o diplomă prin care-și exprima satisfacția pentru unirea - cu Roma - a românilor, grecilor și rutenilor. Se acordau în același timp preoților “uniți” toate scutirile și privilegiile de care se bucurau preoții catolici.

La 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a dat o nouă Diplomă (numită “a doua leopoldină”), socotită ca adevăratul act de întemeiere a Bisericii unite din Transilvania, în 15 articole. Diploma asigura Biserica și preoții uniți de privilegiile de care se bucurau Biserica și preoții catolici: scutiri de dări, de vămi, de dijme după pământurile bisericești. Preoții uniți nu puteau fi tratați ca iobagii, nu puteau fi siliți la robote, prestații etc., etc. Al treilea punct al Diplomei prevedea că toți cei ce se vor uni cu Roma vor fi socotiți drept cetățeni egali cu ceilalți și nu “tolerați”; prin punctul 5, însă, noua Biserică era lipsită de orice autonomie, fiind pusă “în atârnare de arhiepiscopia de Strigoniu (Esztergom). Pe lângă episcop, mai era impus un ,,teolog” iezuit care îi controla întreaga activitate, acesta având mai multă putere decât însuși episcopul; împăratul a devenit “patron suprem” al Bisericii unite, având dreptul de a numi pe episcopi. Odată cu aceasta și-a încetat activitatea tipografia mitropolitană din Alba Iulia. Biserica românească și-a pierdut în fapt orice independență. Curtea de la Viena a anulat până la urmă toate prevederile din Diplomă favorabile românilor uniți, ceea ce a determinat o puternică reacție din partea ierarhilor români.

În 1732 a fost înscăunat în fruntea Bisericii unite românești, ca episcop, Inochentie Micu, care a depus multe eforturi pentru emanciparea social-politică a românilor, în primul rând, prin recunoașterea lor ca a patra națiune în Transilvania. Astfel, într-un memoriu, el cerea împărătesei Maria Tereza să elibereze “clerul și națiunea română de sub acest jug despotic al ungurilor, secuilor și sașilor, pentru că altfel nu-i mai rămâne acestui popor, oprimat la culme, decât să apeleze la Dumnezeu cel viu”. În Dieta Transilvaniei el a luat cuvântul, în repetate rânduri, cerând drepturi pe seama poporului său și respingând atacurile tendențioase ale membrilor catolici, calvini și luterani care se opuneau acordării de drepturi românilor.

Dar Inochentie Micu avea să sfârșească prin a fi pus în fața unei comisii de anchetă și, în final, după 24 de ani de exil, să moară, înstrăinat la Roma, departe de țară, în 1768.

La scurt timp după plecarea lui Inochentie din Transilvania, la 15 aprilie 1746, împărăteasa Maria Tereza a numit patru “protectori” ai unirii, și anume: cancelarul Gheorghe Pongratz, contele suprem al comitatului Turda, Ignațiu Bornemiza și românii renegați, David Mariafi de Maxa, comite suprem al comitatului Cluj, și Petru Dobra, “director fiscal” al Transilvaniei. Acești “protectori” au instituit, cu ajutorul statului, un regim de reprimare a clerului și credincioșilor români ortodocși care se opuneau uniației și care întrețineau legături cu Țara Românească și Moldova.

Un rol deosebit în întărirea uniației a avut apoi generalul Nicolae Adolf von Bukow, trimisul special al împărătesei Maria Tereza în Transilvania. Din dispoziția lui s-a efectuat o statistică (conscripție) a tuturor parohiilor, preoților și credincioșilor uniți din Transilvania, în anul 1762. Cu acest prilej, peste 500 de biserici au fost luate de la ortodocși și date uniților. Zeci de parohii din Țara Năsăudului și din Țara Hațegului au fost declarați arbitrar ca uniți, împotriva voinței lor. Tot din dispoziția lui au fost distruse cu tunurile ori arse zeci de schituri și mănăstiri ortodoxe. A ordonat numeroase arestări, execuții capitale și chiar dislocarea unor sate întregi. Referindu-se la adevăratele scopuri urmărite prin uniație, Simion Bărnuțiu, în celebrul discurs rostit pe Câmpia Libertății de la Blaj, în 2/14 mai 1848, spunea: “Așa românii, ca să scape (de) batjocurile cele multe, se plecară de acceptară această uniune cu ungurii - zic într-adins cu ungurii, nu cu Roma, - pentru că credința catolică și ușurarea românilor nu era scopul ungurilor, ci aceștia era(u) numai niște împrejurări favorabile, de care ungurii se bucurau și se foloseau ca de împrejurarea domniei austriace, ca să-i poată trage pe români în partea lor, că nici nu-i durea de sufletele românilor, nici nu le dorea fericirea, ci îi durea numai de aceea ca să poarte protopopii românilor pe umeri pe super-intendentele calvinesc (...) sau pe rectorele iezuiților din Cluj; De aceea zic că uniunea aceasta au făcut-o ungurii, sigur, pentru binele lor, nu în folosul românilor (...), uniunea, în acest înțeles, zic eu, că Strigoniul (Arhiepiscopia catolică maghiară de Esztergom, n.n.) a motivat-o în favoarea Bisericei ungurești și spre subjugarea și căderea celei românești”. Până la urmă, unirea cu Roma s-a întors împotriva asupritorilor unguri, românii din “cele două strane” înțelegând să nu se lase lichidați ca națiune. Aceasta n-a împiedicat însă cercurile conducătoare maghiare să continue manipularea catolicismului în scopurile lor politice anti-românești.

În condițiile deosebit de grele ale vremurilor de atunci, românii din Transilvania au desfășurat ample bătălii pentru apărarea intereselor și ființei lor naționale, împotriva deznaționalizării lor, pentru unirea într-un singur stat a celor trei țări române, pentru independența deplină față de puterile străine. Aceste comandamente au constituit un tot organic, figurând în egală măsură pe stindardul românilor din Transilvania, Moldova și Muntenia.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu