Liberi dar supuși!? Legea morală obligă! Mă obligă să accept libertatea ta, voință ta, decizia ta libere. Îmi ceri să îți ofer libertate, spațiu decizional, lipsa constrângerii, dar nu aș putea face asta dacă nu aș fi la rândul meu liber, supus totuși unei legi morale în virtutea căreia acționez, cum ar fi iubirea, de pildă. Altfel, supus legii, urii sau unei alte legi egoiste, aș avea mereu tendința să influențez sau restricționez abuziv deciziile tale. Te ceri la libertate pentru că, în primul rând, o presupui ca pe ceva a priori și de aceea tendința de a te îndepărta de ceea ce tu simți că restricționează libertatea ta este certificată. Să nu uităm însă că la rândul tău și tu ești supus legii liberului arbitru care cere un anume fel de a vrea să trăiești. Dar dacă acel fel de a trăi este unul te tipul “Vai”?
Există în Sfânta Scriptură așa zisele Vai-uri divine. Dintre acestea amintesc doar câteva: a) “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5, 20); b) “Vai de cel ce se ceartă cu Ziditorul său, ciob printre hârburile de pământ! Oare lutul zice olarului: “Ce faci tu?” și lucrul către meșter: “Tu nu ești iscusit!” (Isaia 45, 9); c) “Vai de cetatea răzvrătită și pângărită, cetatea asupririi! N-a luat aminte la nici un semn, și n-a primit nici o dojană; în Domnul nu și-a pus nădejdea și nici nu s-a apropiat de Dumnezeul ei.” (Sofonie 3, 1-2); d) “Vai vouă celor ce astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui.” (Luca 6, 25); e) “Vai vouă învățătorilor de Lege! Că ați luat cheia cunoștinței; voi înșivă n-ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-ați împiedecat.” (Luca 11, 52); f) “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei 18, 7).
Dacă “Wow”-urile presupun o stare de bucurie, entuziasm sau mirare de scurtă durată, Vai-urile te fac să îți piară cheful de “Wow”. Aceste Vai-uri au menirea de a ne trezi la realitate, la libertate mai bine zis. Ele deplâng starea de înrobire, de nelibertate a singurei ființe raționale create de Dumnezeu, lumea sensibilă afectată de păcat și moartea spiritului/ sufletului.
După cum vedem, Vai-urile divine se referă la anumite stări antidivine ale ființei umane cu efect veșnic. Dacă nu l-am auzit niciodată pe Dumnezeu să zică “Wow”, iată-L văietând/deplângând destinul nostru etern, orbirea noastră spirituală. Omul, ignorant și înrobit, abandonat efemerității, se vaietă(smiorcăie) din pricina pierderii “Wow”-urilor spontane, unele chiar aventuriere. Umplându-și haotic viața de “wow”-uri neașteptate și pline de adrenalină, se vaietă continuu de dorul lor. O iubire imposibilă, de pildă, este un Vai plin de lacrimi efemere, o iubire suferindă ce pare supusă, aplecată necesității, în vreme ce pierderea iubirii/libertății lui Dumnezeu nu-l interesează! Dincolo, în veșnicie, nu există “Wow”-uri! Aici, însă, reducem
Vai-ul atemporal la unul temporal, pervertindu-i semnificația, alterându-i sensul. Or, cu toată îngăduința și respectul față de argou, moartea sufletului nu poate fi niciodată “Wow”. Și mai trist este când “Wow”-ul tău e cauza (Vai-ului) morții sufletului meu!
